vivat academia

Nu mă pot gândi la altceva decât să mă laud. Pentru mine, evident.

După bac tre’ să vină facultatea. Şi aici vine partea cu lăudatul.

Poate admiterea la facultate nu pare un lucru aşa de mare încât să te lauzi cu nesimţire, dar pentru mine – pentru mine e cea mai mare realizare EVĂR!

Pana mea, poate vă gândiţi că vorbesc de o facultate la care am intrat cu dosar sau una cu un examen de admitere bazat pe teste de IQ sau cine ştie ce alte bălării. Nu. Am intrat la facultatea la care vroiam. Nu dau(încă) nume pentru că mai am atâtea de zis.

După cum ştiţi (adică, dacă v-a interesat vreodată sau dacă aţi mai dat cu ochii de vreun blog de al meu), am un anumit ceva pentru storytelling. So fucking what? Storytelling? Nu-mi zi că te-ai dus la jurnalism.

Da… am fost şi acolo. Am dat şi nu au fost destul de buni pentru mine aşa că am picat intenţionat.

Da, bine. M-am dus acolo cu plama în fund şi am dat-o maiestruos în bară. Deşi au fost o mie şi ceva de candidaţi, am ieşit pe locul 260 sau undeva pe aproape. Destul de bine, dar nu. Aşa că să se ducă dracului. Nu era de mine oricum acolo. Strugurii sunt acri. Hai la pepeni.

Ce puteam să mai fac? Ce mai îndrug eu bine? Pana mea din nou. Am încercat şi la limbi străine. Veni, vidi, vici.  Loc la cu taxă. Căcat. Nu prea mă interesa. Să-mi plătească statul facultatea, nu mama şi tata. Dar, nu după mult timp am fost anunţat că datorită câtorva retrageri, aveam un glorios loc la buget. Minunat. Studii Americane, adica 15 locuri (dacă mai ţin minte). Bun, şi? Dacă vă gândiţi că am sărit cu diploma de bac la înaintare, am îngenunceat în faţa Universităţii din Bucureşti şi am îngânat „Da, da, măreaţă instituţie. Acceptă-mi această umilă diplomă împreună cu mintea mea fragilă şi modelează-mă după mare mila ta, căci eu sunt muritor iar tu ai cel mai mare organ dintre toate universităţile, etc…” , vă înşelaţi amarnic.

Mai aveam un singur loc. Unul singur şi am aşteptat ani de zile să îmi încerc şansa. Un loc unde nu se face nimic din ce ai făcut în liceu, nimic din ce se face în orice liceu (după puţinele mele informaţii). Acolo unde admiterea constă într-un adevărat tur de forţă. Nu, nu la poliţie. Dacă ai unu şaptezeci şi 110 kile nu te vei gândi niciodată să devii poliţist. Bondoc ajungi după ani întregi de practică ca [sic] om al legii. Un examen ce testează serios ceea ce nu te învaţă nimeni la şcoală. Un loc… hai că deja mă cac pe mine.

M-am dus la UNATC.

UNATce?

UNATC, adică (pentru neştiutori sau oameni inconştienţi de google, sau care nu au auzit, pur şi simplu, niciodată) Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti.

ATF, IATC sau cum îl mai ştiţi voi ca denumire.

Vaaaaai. S-o făcut Radu actor… Ci tari. Vălieu…

Nu. Nu actor. Dacă aş fi actor, cred că aş juca mai prost ca… hmm… ca ăştia

A… s-o făcut rejizor, dieşi.

Nu, nici regizor. Poate ajungeam să fac filme ca cel de mai sus.

Păi ce te-ai făcut?

Scenarist, dom’le,  Scenarist. Pentru că orice aş face, nu aş inventa poveşti de căcat. Poate doar forţat sau pentru a face un lucru amuzant. Cu poveştile nu pot s-o dau cu bâta-n bară. Sau cu sacu-n mâţă. Oricum.

Păi, bun. Şi te-ai făcut scenarist, şi ce?

Păi cum şi ce? N-aveţi nici cea mai vagă idee ce vă cere să faceţi la admitere. Dacă aţi învăţat la şcoală, ca nişte copii cuminţi ce sunteţi,  să scrieţi povestiri cinematografice fără dialog sau să analizaţi critic un film, vă felicit.  Chiar dacă ştiaţi cum se fac lucrurile astea, tot vă întâlneaţi cu nişte exigenţe însemnate din partea comisiei.

Zilele trecute  cineva m-a confundat pe stradă (chestie ciudată care nu mi s-a mai întâmplat. De obicei lumea îşi dă repede seama şi confuzia nu depăşeşte pragul unei priviri încântate schimbate brusc într-una ce exprimă „A, nu e el…”). M-a întrebat ce mai fac şi ce mai face frate-miu. (eu n-am aşa ceva. Sau poate sor-mea… NU!) Am zis şi eu că bine, să văd până unde se poate ajunge. M-a întrebat unde am intrat.  (T_T) şi eu i-am povestit.  (^_^)

Unde rămăsesem? A, da!  WOOO!!!! Cea mai tare chestie posibilă. Nu am mai fost aşa stresat niciodată. Ce bac? Ăla a fost o joacă de copil. Aici n-au fost numai emoţii. Aici a fost şi mult stres şi multe emoţii si multe chestii care trebuiau făcute. Ba trebuia să îmi pregătesc portofoliul, ba trebuia să mă uit la filme şi să scriu chestii despre ele (ca să am antrenament), ba trebuia să scriu poveşti, ba trebuia să citesc şi să învăţ. Nu aveam timp să fac nimic altceva. Tot ce făceam era legat de admitere. Mi-am permis într-o zi să mă întâlnesc cu un prieten (asta după ce mă gândisem să mai sun şi eu lumea să nu credă că am murit) şi am fost la un suc, doar ca să ies din casă şi să nu o iau pe arătură (ATENŢIE! nu mă refer să la faptul de a te da pe brazdă, ci la a o lua pe arătură. Poate mă fac agricultor). Apoi au venit examenele. Stres, stres, stres.

Să detaliez. (si să ajung la un text de o mie de cuvinte pe care nu-l va citi nimeni)

Prima probă a fost de limba şi literatura română. Mai mult literatură. Evoluţia personajului Ilie Moromete din romanul Moromeţii de Marin Preda şi extragerea dintr-un fragment din roman a imaginilor audiovizuale şi analizarea acestora. Un sandviş cu căcat. Chiar dacă te duce capul ce-s alea imagini audiovizuale, tot n-ai făcut la şcoală decât şă înveţi nişte păreri ale altcuiva despre roman. Ba chiar poţi să fi fost băiat deştept şi să fi citit romanul. Sau poate nu aveai altceva de făcut şi ai citit toate cele trei volume pe care le are romanul (eu aşa am avut. era în trei volume), nu doar prima parte care era în programă. Nu te învaţă nimeni cum să analizezi o imagine audiovizuală (ba da). Orice ar fi, puteai face o lucrare care să-ţi dea calificativul admis.

Calificativ admis? Da! Primele două probe au fost eliminatorii.

A doua probă a fost un interviu. Limbă străină. Dacă stii despre filme, ştii să spui şi „pă inglliş” sau poate vrei franţuzeşte sau germăneşte sau hindi, nu-mi pasă deloc. Ingliş iz mai lăv. Admis. (T_T)

Partea a doua. Căcăreaza se apropie de ventilator. (lolozaur)

O povestire cinematografică de până la trei pagini, fără dialog, pe 2-3 situaţii date de comisie. Deci creaţia nu ţine în întregime de tine. Trebuie să inventezi pe ce subiect ţi se spune. „Nu da ce ai câştigat pe ceea ce vei câştiga” şi „Numai când realizezi că ai făcut rău te vei îndrepta spre bine”. What. The. Fuck. Am avut a doua notă (iuhuuu). Şapte (sau Şepte pentru centraliste). Promit că voi reproduce aici textul ca să existe. Toate la timpul lor.

Analiza critică a unui film în primă vizionare. A fost un film francez din 2005. Poate de asta i-a zis că e în primă vizionare? Că e făcut în Franţa? Habar n-am. Filmul a fost bun. Se numea (pentru că vă interesează) „Le Couperet” în regia lui Costa-Gavras. Nota 5. Damn!

Ultima, dar nu cea din urmă. Ba chiar cea mai grea dintre toate probele. Acolo e un interviu. Pe viaţă şi pe moarte. Acolo te pune să vizualizezi vizionezi (să te uiţi la) un fragment de film şi să discuţi despre el şi despre tine în continuare. E cât se poate de serios (chiar foarte). Contează ce texte ai în portofoliu (da, copii, portofoliu. Unde vă mai cere portofoliu pe care să îl discutaţi într-un interviu? Nici la majoritatea interviurilor de angajare nu vă cere aşa ceva! Examen de admitere, pe dracu’. Ăsta a fost interviu de angajare). Contează şi CV-ul. Da, copii. CV!

CV-ul unui copil de liceu cum sună?

Am terminat liceul ăsta. Ştiu să umblu pe calculator. Ştiu o limbă, două, dar atât cât m-a învăţat la şcoală. Şi dacă ai fost tocilar ai mai fost şi pe la olimpiade. Nimic impresionant. A! Poate ai vreun Cambridge (dacă eşti într-adevăr „dăştept”). OK.

(*notă editorială* citesc şi constat cu stupoare că sunt un nesimţit)

Eu mă laud. Da. Mă L.A.U.D. Eu ştiu photoshop (nu ca să-mi pun poze pe Hi5). Copiii de pe Hi5 ori plătesc copii ca mine (adică deştepţi) să le facă mizeriile sau au „progrămele” care fac asta pentru ei. Eu ŞTIU photoshop. Şi mai ştiu şi altele. Alte chestii care dau bine într-un CV. Într-un CV care nu e umflat inutil. Pe lângă cunoştinţele mele drăguţe din Adobe Creative Suite (inclusiv cele din fostul Suite Macromedia, adică Flash şi Dreamweaver (Fireworks egal Illustrator)), mai am şi CISCO IT Essentials PC Hardware and Software (advanced). Doar aşa, ca un copil care a terminat ştiinţe sociale şi a făcut a noua şi a zecea la mate-info. A! Şi pe lângă cunoştinţele mele întinse în domeniul IT (Şi DIPLOMELE aferente. Da, mă laud) Eu am şi Cambridge-ul. Cambridge ESOL Certificate of Proficiency in English. Proficiency e nivelul cu care mă speriau profesorii că nu îl pot lua pentru că sunt prost. Îl am. Proficiency. Câţi îl mai are de la 17 ani? Eu la 17 l-am luat. Şi din prima. Şi fără să dau Advanced înainte. Şi fără să fac pregătire vreodată (jur şi mă laud).

M-am lăudat destul. Şi am constatat că eu când mă laud, de fapt mănânc rahat şi mă comport ca un imbecil. Ce bine că nu fac asta în viaţa de zi cu zi. Mă sperie faptul că dacă aş face asta, aş fi un mare măgar şi douchebag. (*chiar dacă aici îmi vine şi mie să-mi dau o palmă. lasă că o să râd peste ani când am să văd ce copil dobitoc eram…)

Aşadar am luat. Am luat şi sunt student.

Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti. Facultatea de Film. Comunicare Audiovizuală, Scenaristică, Publicitate Media, Filmologie. You are here. I am here.

O mie şi cinci sute de cuvinte şi abia am început.

Ce înseamnă asta pentru mine?

Am intrat unde am vrut şi printre primii. (lol. Iar mă laud. Dacă citiţi, să ştiţi că am gura mare doar aici şi pe foaie). (îmi e scârbă de mine)

Înseamnă că voi pune pe aici ce voi lucra. Pentru că aşa mi-am propus. Nu ştiu de ce. Înseamnă că voi avea din nou timp să scriu poveşti şi să fac storyboarding (diferit de snowboarding sau skateboarding). Va veni şi Vasilică înapoi. Pentru că Vasilică m-a iniţiat pe drumul ăsta. Vasilică e Vasilică.

La început, Vasilică va fi scanat. Până voi avea bani de altă tabletă grafică. Sau cine ştie?

Vă voi vorbi şi de filme. Vă voi face propuneri şi voi mânca ciuperci. (şi rahat)

În esenţă, voi face tot ceea ce am făcut şi până acum, numai că, de acum, asta nu va fi o chestie pe care eu o fac fără scop. Voi face chestia asta cu scop (o, şi ce scop) şi chiar cu mai multă plăcere ca oricând.

Dacă v-am pierdut în cele 1750 de cuvinte, îmi cer scuze. Nu v-a obligat nimeni să-mi citiţi aberaţia.

Am spus ce am spus pentru că stătea ca o fâşie de glaspapir pe pulpa interioară. Vroiam să vă mărturisesc detaliile astea de un an. Mă rodea grav încă din primăvară. Dar am zis să nu cobesc. Să nu mă apuc de mâncat rahat şi să nu intru. Să mă simt ca un prost de fiecare dată când reciteam sau îmi aminteam.

Acum am avut motiv.

Acum am intrat şi sunt student la film.

Gata cu plictiseala; a mea şi a voastră.

Mă îndrept către lucruri serioase.

Acesta e ca un manifest.

Ura!

Anunțuri

4 gânduri despre „vivat academia

  1. Hai salut, fellow ingliş lăvăr. Nu-mi sta in fire sa ma exprim scurt si la obiect, asa ca imi cer scuze de pe acum, daca acest comentariu se va transforma intr-o nuvela. Am sa fac tot posibilul sa nu ma las dusa de val.. dusa de tastatura, adica.. e noua jumate, and the night’s still young.. Tastatura are nevoie de atentie =)) asa, revenind. Scenarist?! :O UNATC?!? :O:O
    ALL HAIL! Te-am cautat. Pe bune vorbesc. Chiar te-am cautat. Am scris exact asa: scenarism admitere. Si, pupaza sub colac, wordpressu’ tau a fost cel de-al 3-lea link prezent in obtiunea mult-prea-slavitului google. Asa ca, dupa nu-stiu-cate-randuri de comentariu aiurea-n tramvai, hai sa ma prezint: Lucretia ma numesc. Poti sa mi te adreseszi cum vrei de la Lu, la Lucre, Lucress, Lucreece, Lucrex (niciunu din ele n-a fost ideea mea, JUR!) atata vreme cat pe formalul ‘Lucretia” il lasi deoparte. ;;) Nice to meet ‘cha! Lemme cut to the chase:
    Ma.. sunt in a 12-a. Zi de nu sunt un copil trist! Am facut liste de filme si lectura care trebuiesc date gata pana in iulie, caci ghici care-i ambitia mea de doi ani incoace : [Lucretia- varianta 16 ani: „Facultate?! Nu, nu m-am gandit inca unde, da ia zi-mi si mie.. ca sa devii scenarist, ce facultate tre’ sa faci?!”] Desigur, de atunci m-am mai documentat asa un pic ca sa vad incotro ma indrept, si ghici unde si-a punctat destinatia, al meu ‘incotro’: Tronc, BufBuf, trosc: Cluj. Da, suspin dupa UNATC, dar Bucurestiul nu-i de mine.. Booon, revin la cautatura mea de acum 10 minute sau asa, de pe google.. M-a interesat strict partea cu admiterea din postare, si am citit-o,(de fapt am citit toata postarea si da, mi-a placut a naibii) mai mai sa ma reapuc de ros unghii.. (am renuntat la idee in favoarea migrenei..) Nu aveam de gand sa ma exprim ‘comentariceste’ p-aici, acum, dar, din pricina faptului ca asteptatu’ de 2 ani pe tusa, ca sa ma trezesc in ultimele 5 luni ca am un vis care necesita implinire.. m-a impins la gesturi cvasi-extreme:
    Frate! (iarta-ma ca imi permit o asemenea neobrazare), zi-mi si mie, te rog, cum sta treaba cu admiterea vietii, ca incep sa visez mutre strambe seara, si, pe capul meu, ditamai coifu’ de ~scriptwritin’ DUNCE~ ! Stiu, tu imi poti spune strict despre admiterea la scenaristica Bucurestiului deoarece nu stii cum sta treaba cu Clujul, dar ramura de la Babes Boylai este aproximativ aceeasi.. Marea mea panica este panica in sine, dupaia admiterea. Chiar as aprecia cateva detalii elaborate cu privire la admitere.. unu la mana: portofoliul tau, ce anume a continut si ce anume ai spus despre el atunci cand l-ai prezentat?! Eu scriu de toate de la poezii la nuvele, la inceputuri de roman si scenarii, desigur, si mai si pictez de mica, si am un concurs castigat la activ, cu asta.. e de bine sau lipseste o doagă? Doi la mana, picatura de petrol din paharul cu lapte: Ce anume te-au intrebat la interviu? Da stiu, stiu, n-are sa se compare, dar chiar as vrea sa-mi spui cum „you handled it”. Mi-e frica.. chiar imi e. Nu fac parte din acea sfera de tociflexe care fac crize inaintea testarii cu texte gen „Vai de mine, nu mai stiu nimic”, ca sa promoveze cu barosanu’ de 10. Mie chiar imi e frica.. pentru ca.. imi doresc asta mai mult decat orice altceva. Heart. Soul. Mind. Body.. SCENARISM!! you feel me, right? Un sfat, doua, ar fi.. more than appreciated!!!!!!!

    Daca ai ajuns pana aici cu cititul acestui comm, muchissimas gracias, senor ^:)^.. daca nu, I don’t blame iu :))
    In concluzie, lookin’ forward to hearin’ from ya.
    take care, man

  2. Hello Lu! Din partea juriului ai premiul pentru cel mai bun comentariu de pe blog.

    E 5:32 AM. Începusem să îţi scriu un răspuns la fel de elaborat precum al tău, dar se pare că Google Chrome mi-a jucat o festă şi mi-a închis fereastra cu vreo trei rânduri înainte să dau „submit”. All data is lost.

    Între timp am aflat de un add-on care m-ar fi salvat. Pari genul care să scrie mult şi apoi să se enerveze că şi-a pierdut munca, aşa că îţi recomand Lazarus. Acum 20 de minute mi-ar fi salvat viaţa. Just so you know.

    Încerc să recreez din minte. Sper că răspunsul va fi la fel de bun ca cel precedend, dar cine ştie – nu e ca şi cum l-ar mai putea citi cineva vreodată…

    Despre admiterea la Cluj habar nu am. Nici nu ştiu cum e structurată – aici ai avut dreptate.

    Ziceai că ai încercat să scrii scenarii. Deşi în cerinţele pentru portofoliul meu scria „orice gen, specie”, am aflat după examen (de la prof) că poeziile şi scenariile nu erau chiar aşa binevenite. De ce?

    1. Poeziile nu au nicio treabă cu filmul (asta am învăţat înainte să învăţăm că poeziile au, de fapt, treabă cu filmul, dar într-un fel cum nu ne gândeam noi – spooky stuff)

    2. Scenariile erau tabu pentru că ei vroiau să recruteze tineri fresh – virgini în ale scenariului.

    Sunt la jumătatea anului doi (din trei) şi nu am învăţat nici până acum structuri şi alte giumbuşlucuri standardizate care se găsesc în cărţile de profil sau pe net… Se pare că profii cred că scriitorul are mecanismele de creare a unei poveşti de la natură. Structurile nu ajută la nimic. Ne-au dat basic-urile SCRIERII de scenariu (capete de secvenţă – INT. EXT. – that sort of thing) ca să putem scrie scenarii. NU ne-au zis de acte, plot-uri, subploturi etc.

    Dacă zici că ai încercat să scrii scenarii, e o idee bună să menţionezi asta (probabil în scrisoarea de motivare dacă ţi se cere aşa ceva, dacă nu la interviu). O idee rea ar fi să incluzi în portofoliu un scenariu de scurt metraj gata de dat la filmare. Principiul de bază e – dacă deja ştii, ce mai cauţi aici? They hate that!

    Foarte bine e că te-ai jucat cu nuvele şi începuturi de roman. Proză scurtă să-i spunem… Aia e mereu binevenită. Pune în portofoliu textele scurte (adică proză scurtă, you know what I mean). Poţi să mai treci o dată prin ele (de fapt e recomandat). Oamenilor le plac textele corecte gramatical (deşi ştiu că tu nu ai probleme cu asta), punctuaţia corectă-corectă şi diacriticele. Poţi chiar să modifici textele dacă e cazul (o chestie devenită mantră în rândul nostru e că scenaristica înseamnă rescriere).

    Despre pictură şi alte hobby-uri, pasiuni, whatever – trece-le în CV. UNLESS – aşa cum a fost în cazul meu – pasiunea aia te-a adus aici. Adică, în cazul tău, dacă pictura te-a adus la scenaristică. Pe mine benzile desenate m-au adus la scenaristică, aşa că am trecut chestia asta în scrisoarea de motivare. Mai mult, am făcut-o (aşa cum şi era) temă principală.

    Pune în portofoliu textele pe care le îndrăgeşti – pe care le iubeşti – pe care ţi-a plăcut să le scrii. You feelin’? Asta aduce cu siguranţă un plus (vei vedea mai încolo de ce).

    Despre interviu…

    Interviul cred că a fost cel mai important. Nu te speria de el. Nu e chiar atât de înfricoşător.
    Totul a începul cu un fragment de film (avusesem o listă de filme pe care să le vedem). Eu văzusem filmele de pe listă, şi văzusem câteva filme mai importante. Nu eram cel mai connaisseur de pe acolo – nici pe departe. Fragmentul fusese din Some Like It Hot. Eu, declarat (în scrisoarea de motivare) fan al comediei, nu am ştiut să zic mai nimic despre comedie, nu ştiam regizori, nici filme. Atât de frică îmi era (nu că aş fi ştiut prea multe de fel). M-au întrebat de unde îmi iau umorul – de ce sunt amuzant…

    Comisia nu vrea să te încuie. Nu vrea să îţi demonstreze că habar nu ai film. Nu arată nimeni cu degetul spre tine pentru că nu ştii că un regizor obscur a inventat o chestie obscură într-un film pe care l-au văzut doar zece oameni cu zece zile înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Comisia vrea doar să te cunoască (scuzată fie-mi cacofonia) cât mai bine în scurtul timp de la interviu.

    Ideea e să fii relaxat (eu n-am fost). Nici chiar atât de relaxat cât să-şi pui picioarele pe masă, dar nici tremurând de frică. Fii sinceră cu oamenii ăia. „Nu ştiu!” a fost un răspuns acceptat pentru că nu ştiam. Dacă ştii puţin, spui puţin. Bullshit doesn’t go. They hate it. Povestind, proful ne-a zis că a picat oameni doar pentru că au început să inventeze prostii şi să vorbească de pe pereţi doar ca să vorbească.

    Despre textele din portofoliu m-au întrebat doar ca să mă audă pe mine vorbind despre mine. De asta e important să ai acolo texte pe care le-ai „simţit”. Pentru că ţi-e mai uşor să vorbeşti despre ele – despre ce te-a făcut să le scrii. Dacă tu te găseşti în texte, te vor găsi şi ei acolo (parcă sunt un călugăr zen)…

    Eu la interviu am fost blocat total. Abia îmi puteam găsi gândurile şi ideile. Nu mai ştiam nici filme, nici nimic. Nu mai ştiam nici de textele mele. La un moment-dat, viitorul prof de scenaristică mi-a zis că el nu e convins că eu am scris textele din portofoliu pentru că nimic din personalitatea din texte nu se regăseşte în persoana de faţă. Eram convins că nu intru. Dar am reuşit să îl conving – nimeni nu îmi ia textele – sunt ale mele. Ştiu că sună foarte-foarte-mega corny, dar oamenii ăia se aşteaptă ca să fii tu însăţi. Să fii cât mai însăţi în condiţiile date.

    Sper că te-am ajutat.

    You’ve got the spirit. You can do it!

    Dacă mai ai întrebări – feel free!

  3. *Roşie în obraji, Lu înaintează pe două mâini de stânga (dacă erau două picioare de stânga era pe departe bine), şi face o plecaciune lunga şi joasă în faţa juriului*
    That first line right there, made my smile for the day! 😀

    Deci.. in primul şi primul rând, THANK YOU! Pentru răspuns şi pentru că.. Jesus! 5:32 AM?! Mă simt uşor guilty, but greatful nonetheless! Şi mersi de sfat, apropo. Mi s-a întâmplat şi mie o dată.. Situaţia a fost alta, dar la fel de sâcâitoare, ai ghicit bine. Am un blog pe care public o poveste pe capitole.. cică. Eu le numesc „episoade”, de parcă ar fi un serial.. Nu de alta, dar cuvântul „capitole” mă face să mă gândesc la ceva măreţ şi solid precum o construcţie monumentală, denumirea de „capitol” fiind eticheta precis cusută, pe ici pe colo, la capodopere d-ale literaturii. :)) Deci da.. fixuri de-ale mele. Revenind: episoade! De regulă, un episod din acela de-al meu îl solicită pe „scroll” destul de mult, prentru că tind a-l scrie, mai întâi, în microsoft word, şi dacă număr bine, înafară de primul episod, toate sunt de 6, 7 pagini. Ei bine, faza cu pricina a decurs cam aşa: Scriam eu cu spor şi zel şi tot ce trebe, la un episod de-al blogului. Booon. Termin „ză mastărpis”, mă bat uşor cu mâna imaginară pe umăr, în semn de „good job, love, good job”, şi iau tot episodul de la capăt ca să mai corectez din greşeli, eventual, să mai adaug câteva chestii. Partea amuzantă a fost că, de data aceea, spre deosebire de celelalte dăţi când reciteam un episod, începusem să mă simt a naibii de bine în pielea mea de autoare :)). Chiar, la anumite faze (scuzaţi lipsa de modestie), nu-mi venea a crede că AŞA CEVA ieşise din fredonarea neuronului meu şi jumătate, care-şi face veacul prin a mea ţeastă creaţă! Eram ceva de genu: „O ME GE! Mă pricep la scris d-astea, frate! Cine-ar fi crezut?!”, când.. *drums, please*.. am selectat tot textul ca să-l copiez, să-l lipesc pe blog. Pam-pam-pam-paaam, normal că îl salvasem, însă nu în formă finală. (Ce îl mai precipită entuziasmul pe om, ntz, ntz) Din acele şapte pagini sau aşa, le salvazem numai pe primele două, necorectate. De regulă, când dau copy-paste, nu o fac din click-ul de dreapta al şoarecelui, ci dau Ctrl – C / Ctrl – V. Ţapă! Dintr-un moment de neatenţie, mult prea tipic mie de altfel, am dat Alt – F4.. adică, închidere de pagină. Şi, dintr-un reflex FOARTE negândid, am apăsat enter atunci când mi-a apărut căsuţa aia etern sâcâitoare, de parcă ar fi secretara Word-ului: „Domnişoară, sunteţi 100% convinsă că nu vreţi să salvaţi modificările la care aţi muncit mai bine de jumătate de zi?!”.. „Da, doamna secretară.. sunt” Ei bine.. Nici nu vreau să intru în detalii cu privire la ce a urmat. De nervi, n-am rescris episodul right away, ci după vre-o două luni, sau aşa. La tine a fost altă situaţie, desigur, dar amândoi ajungem să tragem aceeaşi concluzie:
    Ata ete riscu meseriei! Drink now, rewrite later! :)) glumesc.. cred..

    Aşa, revenind.. (altă nuvelă drept comentariu, (mi scuzi, mi scuzi, uite, dau din gene ca să fiu iertată ;;)), dar estem scenarişti, ce nevoia? Cine să ne înţeleagă dacă nu ne înţelegem între noi? :P)

    Aşa! Trebuie să spun că, mi-ai luat o bucată mare din marmora de pe inimă, cu următoarea fază:

    „Comisia nu vrea să te încuie. Nu vrea să îţi demonstreze că habar nu ai film. Nu arată nimeni cu degetul spre tine pentru că nu ştii că un regizor obscur a inventat o chestie obscură într-un film pe care l-au văzut doar zece oameni cu zece zile înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Comisia vrea doar să te cunoască (scuzată fie-mi cacofonia) cât mai bine în scurtul timp de la interviu. Ideea e să fii relaxat (eu n-am fost). Nici chiar atât de relaxat cât să-şi pui picioarele pe masă, dar nici tremurând de frică. Fii sinceră cu oamenii ăia. “Nu ştiu!” a fost un răspuns acceptat pentru că nu ştiam. Dacă ştii puţin, spui puţin. Bullshit doesn’t go. They hate it. Povestind, proful ne-a zis că a picat oameni doar pentru că au început să inventeze prostii şi să vorbească de pe pereţi doar ca să vorbească.”

    Deci, la partea asta din răspunsul tău, am chiţăit un „YESSS!!” pe sub mustăţi, deoarece, tocmai asta am crezut că NU are să se întâmple. Sper CăComisiaClujului (ce ziceai de cacofonii?!) vor avea asta la comun cu cea bucureşteană. Dacă situaţia stă aşa, răsuflu cvasi-uşurată de pe acum, deşi repet: Panica mea este panica în sine, dupaia admiterea. Mă panichez. Efectiv mi se rupe firul. Aud oameni zicându-mi enervant de lejer, chestii de genul „fii tu însăţi şi ai să treci fără probleme” şi tocmai asta mă râcâie. „Eu însămi, oameni buni, mă panichez la treburi d-astea!” :)) Dacă situaţia va sta aşa cum ai spus tu, îmi şterg de pe acum din minte, privirile de gloanţe şi întrebările de fierăstrău din partea comisiei. So far, so good, oxigenul este încă prezent în atmosferă! :X

    Rant, mulţumesc mult! „Mult” ar fi acum puţin spus, având în vedere faptul că ziua mea de astăzi a fost un big fat fiasco, with a big fat cherry on top! Ştii cum mă simt acum?! Like a million bucks! (Trebuie să recunosc.. nu ştiu cum se simt acei milion bucks cu ei înşişi, dar eu mă simt bine! :)).. deci Thank You again, şi pentru sfaturi, şi pentru starea mea actuală! Baftă cu examenele şi cu restul jumătăţii a preludiului tău de dinaintea vieţii propriuzise de scenarist! (ca să vezi.. ce termen am găsit pentru facultate.. „preludiu de dinaintea vieţii propriuzise de puncte puncte”. E de bine!

    So far, so good! Riscul meseriei: Drink now, rewrite later! :))

    Ai grijă de tine, man. We’ll keep in touch..
    Tootles! 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s