Monolog despre Paşte

Dacă aţi uitat şi voi că în seara asta e singura nooapte din an în care poţi merge cu lumânări aprinse pe stradă fără a părea dubios, vă împărtăşesc o palmă călduroasă pe umăr…

Stăteam azi abia trezit dintr-un somn sănătos şi admiram printre obloane ziua frumoasă de afară. Am fumat ca de obicei o ţigară la geamul de la bucătărie şi am băgat în mine nişte caşcaval afumat, meditând asupra Învierii de mâine.

Înviere care e, de fapt, azi, din câte am aflat. M-am gândit imediat că nu contează în ce zi sărbătorim Paştele. Oricum data variază în fiecare an, fapt care e de-a dreptul confuz, şi variază din motive pur astronomice. Motivele pur astronomice au de-a face cu echinocţiul de primăvară şi fazele lunii (adică luna plină).

Coincidenţele astrale legate de toate sărbătorile mari (gen, Paşte, Crăciun) se cam bat cap în cap cu povestea cu oameni imaginari. E aşa de greu să acceptăm că sărbătorim nişte rituri păgâne vechi de când lumea care au fost preluate cu duzina şi transformate în „Religia care ie mai religie ca celelalte religii”?

Chiar nu putem să sărbătorim Echinocţiul şi doar atât? Promit că nu trebuie să renunţăm la ritualuri, dar să renunţăm la încăpăţânarea că un om adevărat, care nu este o metaforă a naturii care renaşte, va învia şi va aduce viaţă oricui cere?

Oricum, sărbătoarea Paştelui în sine nu prea mai are multă semnificaţie. Bucuria se rezumă la cumpărarea mielului, la a avea ce pune pe masă, la stat la coadă ca să aprinzi o lumânare şi la repetiţia obsesivă a „Hristos a înviat!”, când poţi foarte bine să spui „E primăvară!”

Şi dacă tot am trecut peste cuvântul „lumânare”. Chiar poate cineva să creadă că „Lumina Sfântă” se aprinde de la sine. Chiar atât de naivi suntem ca să punem botul că undeva, într-o cameră întunecată, cineva stă singur şi se roagă atât de tare încât Duhul Sfânt se pogoară şi aprinde focul? Serios, care variantă e mai probabilă? Un om care se roagă singur şi focul se aprinde de la sine, sau un om singur într-o cameră aprinde o lumânare (cu ce vreţi voi, brichete zippo, chibrite, amnar, frecând lemne, etc.)?

Până la urmă, toată petrecania Paştelui, cu mâncăruri grase şi colesterol, ouă, cozonaci şi toate alea, durează 40 de zile în care schimbăm formula de salut ca să arătăm cât de îndoctrinaţi am fost de mici. Ce se întâmplă după 40 de zile?

Înălţarea… dum-dum-dum…

Mi se pare mie sau Înălţarea e un pic mai impresionantă decât întoarcerea din morţi. Poate că e din cauza vremurilor noastre, când vedem la TV că nu-ştiu-cine a stat în comă sau în moarte clinică nu-ştiu-cât timp şi, deşi şansele nu îi erau favorabile, şi-a revenit complet şi duce o viaţă normală.

Cât de des auzim că un om, după o experienţă aproape fatală, s-a ridicat în ceruri?

Să recunoaştem, am plăti bani grei să putem levita. Înălţarea ar fi o sărbătoare mult mai spectaculoasă…

Încheind blasfemia cât încă e călduţă, să ne reamintim ce ni se spune de mici şi să observăm în noaptea de Înviere ce metafore splendide ale renaşterii naturii se propagă prin aer.

Vă urez îndopare plăcută!

Anunțuri

2 gânduri despre „Monolog despre Paşte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s