Legenda dintre ape

O poveste mai veche, dar întotdeauna importantă pentru mine.

Legenda dintre ape

De Radu Nantu

 

 

Visare

Totul a început cu un vis. Se făcea că Vlăduţ era în părculeţul din faţa blocului şi privea cum blocurile prăfuite se înălţau ameninţător şi se curbau înspre cer. De undeva din văzduh se iveau toate jucăriile sale; maşinuţele, soldăţeii, pistoalele cu bile, casetele cu jocuri video treceau prin faţa lui Vlăduţ şi apoi dispăreau deasupra unuia dintre blocuri. Adunându-şi toate puterile, micul Vlăduţ îşi făcu avânt şi, ţinându-şi respiraţia, sări sus – sus de tot şi pluti preţ de câteva clipe în jurul salciei din părculeţ. Căzând ca o pană, Vlăduţ atinse pământul şi îşi făcu vânt şi mai sus, reuşind să vadă, răsărind peste marginea blocului unde locuia, munţii. A treia oară îndrăzni să aterizeze printre antenele încovoiate de pe bloc. Într-un mănunchi contorsionat de fiare stânse cu grijă ca să sporească semnalul, Vlăduţ zări, ca în fiecare dimineaţă, cufărul vechi al străbunicii. Se apropie tacticos şi prinse cu fermitate sârmele, dar înainte să poată deschide capacul cufărului, Vlăduţ se evaporă, lăsând în urmă un „cucurigu” difuz.

Dimineaţă

În camera cu pereţi albaştri, ceasul Mickey Mouse îmbrăcat în haine de fanfară cucurigeşte de zor. De sub pilotă, Vlăduţ scoate o mână şi apasă pe înfloritura de pe cascheta lui Mickey, făcându-l pe şoarece să scoată un „Good morning!” electronic la fel de stâlcit ca imitaţia de cocoş de mai înainte. Vlăduţ se ridică încet şi îşi târâie adormit picioarele până lângă biroul lui ros şi peticit cu abţibilduri. Ia de pe jos ghiozdanul şi îl scutură de caiete şi cărţi, lăsându-le să se împrăştie pe podea.

Vlăduţ cască ochii nedumerit. Putea să jure că aseară lăsase jucăriile pe birou. Ţinea minte perfect că aranjase maşinuţele după calitatea fiecăreia şi că sortase soldăţeii după culori în punguţe. Acum pe birou erau doar telefonul mobil, GameBoy-ul, MP3 player-ul şi nişte cărţi de joc. Deşi erau lucrurile lui, Vlăduţ nu-şi putea aduce aminte de cât timp le avea pe fiecare. Îl supăra faptul că, deşi ţinea întotdeauna minte de unde şi de la cine are un lucru, provenienţa lucrurilor de pe birou îi era neclară.

Sacoşa cu jucării de sub birou era încă acolo. Crezând că pusese toate jucăriile în sacoşă, Vlăduţ mai răscoli prin sertarele din cameră. Reuşeşte într-un final să umple cu vârf sacoşa. Ia un marker şi scrie „Vlad Bulai – clasa a VI-a D” şi aşează cu grijă sacoşa în ghiozdan. Se uită la ceasul mare şi cauciucat de la mână. E nouă treizeci. La zece începe.

Îşi pune repede blugii şi tricoul cu Metallica, ia ghiozdanul în spate şi iese pe hol. Începe să se încalţe. Mama scoate capul pe uşa de la bucătărie.

–         Nu vii să mănânci?

–         Nu, nu mai am timp.

–         Da ce-i cu ghiozdanul ăla? Parcă ziceai că nu mai eşti de vârsta Pokemon.

–         Da, ştiu, da azi facem o chestie şi donăm jucării la casa de copii şi m-am gândit să-l dau şi pe el.

–         Păi le-ai luat şi pe alea de pe birou?

–         Le-ai luat tu?

–         Nu. De ce să le iau?

–         Cred că sunt şi alea. Nu mai ţin minte dacă le-am pus în ghiozdan sau nu. Credeam că le-am lăsat aseară pe birou dar nu erau acolo. Nu ştiu ce-am făcut cu ele.

Mama începe să râdă.

–         Halal mai eşti. Termini clasa a şasea şi ţi-ai uita şi capul dacă nu l-ai avea…

–         Lipit. Ştiu. Te-am întrebat şi eu… Am plecat. Pa!

–         Ai grijă.

Vlăduţ iese din casă şi se îndreaptă spre locul întâlnirii. Mergând pe stradă, simţea cât de ridicol e să ai tricou cu tot soiul de draci şi ghiozdan cu Pokemon în spate.

O faptă bună şi una rea

Vlăduţ ajunge alergând în faţa Casei de Copii. Întârziase în maniera sa clasică, dar reuşi să ajungă din urmă grupul înainte ca aceştia să intre înăuntru. În camera unde erau primiţi, copii stăteau despărţiţi ca două tabere de soldaţi. De o parte a camerei erau copiii de clasa a şasea, fiecare cu punguţa lui cu jucării. Simţeau cu toţii o jenă profundă ascultând discursul comunist al dirigintei şi încercau, care-mai-de-care să-şi afunde privirile în podea. Ar fi dat orice din lume să scape odată de baba care ieşea la pensie şi să aibă o dirigintă mai tânără şi mai dezgheţată care să nu-i facă de ruşine în şcoală obligându-i să poarte uniformă. În centru erau cele două doamne: diriginta care nu mai tăcea din gură despre cum ea coordonează o activitate care face umanitatea mai umană şi mai civilizată şi cealaltă doamnă, îngrijitoare sau ce-o mai fi fost, care spera şi ea, la fel ca toată lumea ca băbăciunea să termine mai repede.

De partea celalată a camerei erau copii de la casa de copiii. Vlăduţ mustăcea de fiecare dată când se gândea la „copiii de la casa de copii”, dar, având conştiinţa că nu e bine să râzi şi ştiind că Diriginta ar tăia în carne vie dacă ar observa vreo abatere.

-Sărmanii copii, ce vină au ei că sunt la casa de copii? Măcar le facem o bucurie cu jucăriile, îşi spuse în minte Vlăduţ.

Încercând să-şi ascundă rânjetul, îngenunche şi deschise ghiozdanul. În pungă nu era nici urmă de jucăriile lipsă.

La o singură chemare, cele două femei se retraseră, iar copiii tăvăliră unii pe alţii în schimbul fericit al jucăriilor. După ce fiecare îşi făcuse treaba, doamnele îi îndemnară să îşi mulţumească în cor şi apoi, la fel de repede cum începuse, totul se termină.

Vlăduţ ieşi în curte şi reuşi să dea de Alin şi Mircea.

-Ai ajuns şi tu, mă? Întrebă glumeţ Mircea.

-Am ajuns, am ajuns.

-Voi ce le-aţi dat, că eu n-am mai avut decât nişte vechituri, spuse Alin. Restu’ le-am lăsat lu’ frate-miu.

-Eu le-am adus tot, se lăudă Mircea. Mi-a pus maică-mea tot ce aveam într-o cutie. Nici nu m-am uitat la ce era acolo. Şi aşa nu m-am mai jucat cu vreo jucărie de când eram într-a patra.

-Eu am mai păstrat câteva chestii; nişte maşinuţe şi nişte casete cu jocuri. Da nu cred că am adus tot.

-Adică? Întrebară ceilalţi.

-Aţi păţit vreodată să vă dispară jucării? Aşa din senin.

-Mie mi le lua mama şi i le dădea lu’ văr-miu sau lu’ băiatu’ lu’ vecina.

-Nu ştiu. Eu aseară am lăsat nişte jucării pe birou şi azi dimineaţă nu mai erau acolo. De fapt, nici nu mai ştiu dacă l-am lăsat sau dacă am visat că le-am lăsat.

Alin şi Mircea încep să râdă cu poftă.

-Ce aveţi mă?

-Auzi, mă. Nu-ţi mai freca maimuţa. N-ai auzit ce ne-a zis profa de religie, că dacă facem păcatu’ orbim şi ne pierdem minţile şi nu ne mai primeşte doamne-doamne în rai.

-„Ha, Ha”, ce glume aveţi în program. Ce faceţi? Mai staţi pe afară? Sau mergem acasă şi băgăm un Counter?

-Auzi la el, Counter! Râse Alin. Hai să facem un Red Alert.

-Lasă-l mă cu Red Alert, zise Mircea. Ştii că e varză. Facem de un raid în WOW?

-WOW. Da, WOW vreau, se bucură Vlăduţ.

Diriginta ieşi în curte şi începu să ţipe ceva indescifrabil. Copiii se adunară în jurul ei. Vroia să îi facă pe copii să se joace împreună. Copii, de o parte şi de alta, crâcniră dar, fiind obligaţi, se prinseră la un joc de „Ţară-Ţară, Vrem Ostaşi”.

Vlăduţ rezistă câteva ture, dar, uitând să se ducă la baie de dimineaţă, se retrage pentru câteva minute. Mircea şi Alin îşi dau ghionturi, hăhăind spre Vlăduţ ca nu cumva să fie tentat să „facă păcatul”.

Intră în clădirea goală şi, fiindu-i ruşine să întrebe unde e toaleta, începe să caute în stânga şi în dreapta. Rătăceşte pe holuri, printre dulăpioarele copiilor şi bagă capul pe uşă în stânga şi în dreapta. Nici urmă de vreo baie.

Reuşeşte, în schimb, să găsească sala unde fuseseră primiţi. Crăpând uşa, care scârţâi scurt şi ascuţit, Vlăduţ privi înăuntru. Spera să dea peste îngrijitoarea de acolo şi să o întrebe.

În cameră era linişte, iar sacoşele cu jucării rămăseseră lângă soba de pe care nimeni nu mai ştersese praful de astă iarnă. Vlăduţ zări pe cineva aplecat peste sacoşe şi se apropie ruşinat. Păşind ca o pisică, văzu cum persoana aplecată scormonea prin sacoşe şi lua câte o jucărie – două pe care le băga în buzunar. Persoana ajunse la ghiozdanul lui Vlăduţ şi îl deschise cu mâinile sale înnegrite şi aspre.

-Nu vă supăraţi. Unde e baia?

Lumea stătu

Persoana se întoarse surprinsă. Dinţii strâmbi şi galbeni rânjiră, iar barba lungă şi albă, de boschetar bătrân, se încovoie odată cu sprâncenele. Mâinile aspre se ridicară în aer, iar Vlăduţ încremeni. Copilul îşi închise ochii şi scoase un ţipăt ascuţit, de fetiţă.

Ţipă aşa ore în şir, sau aşa i se păru. Nu simţi nimic. Bătrânul poate chiar nu era acolo şi profesoara de religie chiar avea dreptate. Îşi luă inima în dinţi şi deschise ochii. Priveliştea i se păru familiară. În zare se vedea Ceahlăul, iar blocurile din jur se curbau prăfuite spre cer. Vlăduţ îşi aminti de visul de aseară.

Era pe blocul cu antene şi privea peste margine. Se întoarse cu spatele şi, aşa cum i se părea şi normal, cufărul bunicii cu regele Ferdinand era ascuns printre antenele îndoite. În faţa lui, ca un paznic, stătea bătrânul boschetar. Îl privea pe Vlăduţ într-un mod ciudat: cumva între furie şi mulţumire.

– Cine eşti? întrebă speriat copilul.

– Mă bucur că întrebi, răspunse răguşit bătrânul. Mi se spune Moju’ Cărilă. Sau Moş Cărilă, pentru tine, că eşti de la oraş.

Vlăduţ ridică din sprâncene.

– Normal că n-ai auzit de mine, normal! spuse exasperat moşul. De Moş Nicolae ai auzit? De Moş Crăciun, de Moş Ene, ai auzit?

Vlăduţ dă din cap că da.

– De Moş Iepurilă? De Moş Gerilă? De Moş Martin, de Moş Bărbuţă ai auzit?

Vlăduţ dă din nou din cap.

– Să vedem. O mai fi vreo unul?

– Moş Pit?

– Hai! Nu fă pe deşteptul cu mine că nu mai primeşti nimic. După ce că am ajuns cel mai obscur, mai fac şi toţi puţoii mişto de mine.

– Tu eşti frate cu toţi ăştia?

– Da. Noi suntem fraţii darnici. Noi aducem tuturor de toate.

– Şi tu ce aduci?

– Da. Acum trebuie să-ţi şi explic. Eu sunt Moş Cărilă. Eu sunt moşul care trece pe la copiii care „se schimbă”. Să nu te sperii dacă devii mai păros; ăsta e un dar de-al meu. În acelaşi timp, eu vin şi vă iau jucăriile şi vi le înlocuiesc cu celelalte jucării, pentru când sunteţi mari.

– Ne iei jucăriile? Ce mai moş…

– Vi le schimb, ingratule. Te plângeai azi că nu-ţi mai găseai lucrurile pe birou. Păi cine crezi că ţi-a lăsat telefonul, GameBoy-ul şi MP3-ul? Eu, normal, dar nu cumva să-mi mulţumeşti!

– Tu mi-ai lăsat alea?

– Da, eu. Dar acum stai să-ţi povestesc partea cealaltă. Regula mea e aşa. Dacă vreun copil reuşeşte să mă vadă, atunci el poate să-şi negocieze ce jucării dă Moşului şi ce jucării primeşte.

– Adică pot să-mi iau înapoi din jucării?

– Da. Dacă vrei să le păstrezi. Poţi să faci ce vrei.

Bătrânul pocni din degete şi între cei doi apărură biroul plin cu jucării şi ghiozdanul.

– Fă-ţi două grămăjoare cu ce păstrezi şi cu ce dai. După aia discutăm ce vrei în schimb.

Vlăduţ se apucă de treabă. Puse de o parte un BMW negru pe care i-l luase Tata într-o zi fără niciun motiv şi fără să-i fi cerut. Maşinuţa cu faruri „ascunse” adusă de Mama când se întorsese prima oară din Italia. Păstrase barca teleghidată pe care i-o dăruise Tataia cu ceva vreme înainte să se ducă. Caseta cu Super Mario pe care o găsise în dulap cu câteva săptămâni înainte de Paşte. Cubul Rubik cumpărat de Mama într-o seară când se dusese după pâine. Robotul Optimul Prime pe care i-l luase soră-sa de ziua lui. Cutia cu Lego adunat peste ani şi câteva lasere şi motoraşe din jucării stricate care încă îl mai fascinau. Pe acestea le puse în mormanul de păstrat.

Restul jucăriilor le lăsă într-un morman mare. Ghiozdanul, portofelul, cartonaşele şi figurinele cu Pokemon le aruncă fără să ezite. Surprizele cu fotbalişti şi maşini, soldăţeii, jucăriile din ouăle Kinder, pistoalele cu bile, tuburile cu cornete şi alte prostii, pe toate le aruncă.

– Am terminat.

– Foarte bine. Eşti sigur că vrei să le păstrezi doar pe alea?

– Da.

– Acum poţi să-mi ceri cinci lucruri pe care le vrei ca „om mare”.

– Cinci?

– Da. Cinci. Câte ai vrea să-ţi dau pentru grămada aia de vechituri? De fapt, mai ai doar unul. Deja ţi-am dat telefonul, MP3-ul, cărţile şi GameBoy-ul. La ce ţi-o trebui ţie GameBoy la vârsta asta…

– Bine. Atunci mai vreau un PSP…

– Mă, băiatule. Eu te sfătuiesc să ceri un lucru de om mare… Şi aşa ţi-ai luat numai lucruri de copil până acum. Uite, îţi dau un laptop. O să ai nevoie de el mai încolo, prin liceu…

– Nu ştiu.

– Mai gândeşte-te. Poate vrei să ai o maşină când faci optişpe ani? Să ştii că am avut pramatii care mi-au cerut iahturi şi vile prin străinătate. Dacă te tentează, se poate aranja.

– Nu ştiu. Nu se poate să-mi păstrez o alegere pentru mai încolo?

– Uită-te la mine. Ce sunt eu? Cont în bancă? Singura ta şansă ca să mă mai vezi e să mă prinzi când vin pe la copiii tăi. Acum e acum!

– Atunci să ştii că nu vreau niciun laptop şi nicio maşină. Nu vreau niciun iaht şi niciun nimic. Nu mai vreau nimic de om mare. Lasă-mi ce mi-ai dat până acum şi dacă vrei să-mi consum toate dorinţele, dă-mi PSP-ul şi gata. Tu nu vezi că un copil n-are ce lucruri de om mare să-şi dorească? Tu nu vezi că pe oamenii mari nu-i mai bucură nimic?

– Fie cum vrei tu. Să nu mi te plângi mai încolo, domnule moralist. Acum ia-ţi ce e al tău şi du-te. Fii copil cât mai poţi.

– Moş Cărilă, să ştii că o să te aştept pe la copiii mei când o să-i am.

– Nu-ţi fă griji. N-ai să mai ţii minte afacerea noastră. Aşa e mersul lucrurilor.

Moşul Cărilă luă mormanul cu jucării de aruncat şi îl îndesă în cufărul bunicii. Îndoi la loc antenele şi apoi se uită înapoi spre Vlăduţ. Îl salută, trecând cu mâna-i aspră prin aerul cald, şi dispăru.

Înapoi acasă

Vlăduţ se găseşte înapoi la casa de copii. Iese afară şi-i găseşte pe ceilalţi jucând acum Prinsa. Apucă să intre şi el în joc, bineînţeles după ce Alin şi Mircea râd puţin de el şi de lipsa sa prea lungă. Fiind cu gândul în altă parte, Vlăduţ mai stă cele două ore jucându-se cu copiii şi ajunge acasă fără să-şi mai amintească.

Restul zilei şi-l petrece, ca de obicei, la calculator jucând WOW cu băieţii. Nu e mai deloc atent la joc şi stă cu ochii mai mult pe telefon, pe MP3, pe GameBoy, PSP, şi pe cărţi.

-Vlăduţ! Hai, mamă, la masă. E a treia oară când te strig. Ce e cu tine?

-A! Eram cu căştile pe cap, atent la joc. Scuze…

Seara, în pat, mutrele oamenilor de la TV păreau că se transformă în feţe de oameni cu barbă albă. Mâinile lui păreau că-i sunt aspre şi negre. Istovit, Vlăduţ se chinuie să se uite până la capăt la un documentar despre somn, dar, ca de obicei, nu reuşeşte. Doarme cu burta în sus, parcă ar fi căzut din avion.

Somnul dulce

Visele lui Vlăduţ încep toate la fel. Se vede pe el dormind în pat şi cum, la un moment dat, începe să leviteze şi să se-nvârtă în jurul camerei ca un titirez. Se învârte atât de repede, ca o rolă de film în proiector, şi visul începe.

Se face că Vlăduţ stă în părculeţul din faţa blocului. Afară e seară şi abia a plouat. Salcia miroase a praf umed şi cerul e roşu. Blocurile se ridică sus – sus de tot şi se curbează spre cer.

Vlăduţ sare şi, ţinându-şi respiraţia reuşeşte să plutească. Mai întâi abia reuşeşte să se ridice deasupra salciei, dar cu fiecare atingere a pământului sare mai sus – şi mai sus, până reuşeşte să vadă munţii şi aterizează pe bloc.

Cufărul bunicii e tot acolo, protejat de sârmele îndoite care aduceau odinioară bucurie în case. Se apropie de ele şi încearcă să le desfacă. Deşi ştia că nu o să reuşească, totuşi avea senzaţia că înăuntru avea să găsească ceva.

Lăsându-se păgubaş, Vlăduţ se aşeză pe marginea blocului şi privi spre apus. Îşi aminti prima dată când avuse visul ăsta. Era ziua lui şi făcea trei ani. Primise multe jucării şi nu ştia pe care o iubeşte mai mult. Avându-le cu el în vis, le ascunse în cufărul acela ca să se poată juca şi noaptea cu ele.

Ţinea minte foarte bine. Totul începuse cu un vis.


Anunțuri

Un gând despre „Legenda dintre ape

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s