Respectă-mi autoritatea!

Când m-am apucat de scris pe net am făcut-o pentru că eram foarte nervos pe nişte chestii. Aici puteam să mă descarc, lucru pe care nu l-am mai făcut de multă vreme. Se pare că ocaziile răsar din ce în ce mai des în ultimul timp.

Azi vreau să vă povestesc despre cumpărături.

Ca orice om, le faci. Te duci, intri într-un magazin şi îţi îndeşi coşul ăla minuscul cu multe căcaturi pe care le plăteşti cu vârf şi îndesat. Sau îi ceri unei tanti sau unui nene dubios lucrurile dorite şi le plăteşti cu vârf şi îndesat. Simplu!

Nu mai ţineţi peştele după raft, doamnă, că putem să îl mirosim!

La supermarket-ul din Piaţa Veteranilor nu e atât de simplu. Aici s-au făcut reguli speciale pentru oameni speciali. (hint: oamenii sunt atât de proşti încât atunci când mă duc eu la cumpărături se simte în aer creşterea de IQ.)

Aşa cum vă ziceam. Intru eu în supermarket setat pe o pâine şi pe nişte apă. Chestii lejere. Iau un coş, trântesc sacoşa luată de acasă în el (shop green, people!) şi mă duc spre raftul cu pâine. Raftul cu pâine era cândva în spatele raionului cu legume/fructe. Trecând prin zonă am luat şi nişte grepuri (adică grefe în româna de baltă). Până când să găsesc vreo duduie care să mă lămurească unde au teleportat de data asta pâinea, luasem şi apă şi suc şi alte căcaturi care au strict rolul de a mă îngrăşa şi mai tare atunci când zac şi mă uit la filme.

Cu un coş ca ăsta nici nu vreau să mă gândesc ce dai pe Dâmboviţa...

Ajungând la a doua femeie care dădea cu mopul pe jos şi nu ştia unde dracu’ e pâinea am decis să înlocuiesc pâinea cu chipsuri. Oricum amândouă sunt făcute din cartofi şi din ulei aşa că ce mai contează!

Pâine: Acum cu gust de bacon (pronunţat ba-con)

Lângă infinitatea vastă a chipsurilor era şi raftul cu pâine. Oricum nu mai contează. Important e că am ajuns la casă. Mâna-mi slabă, obişnuită doar cu odihna pe mouse şi eventuala agitaţie din antebraţ, tremura bezmetică din cauza coşului plin cu apă pâine şi alte nimicuri pe care nici măcar nu vroiam să le car până acasă. Le înşir în faţa vânzătoarei (sau casierei, cum dracu’ i se mai spune ăleia care scanează coduri de bare) şi plătesc. Vreo 50 de lei. Ie mult dom’le să dai atâta dăcât pentru nişte apă şi pâine.

Un aviator nu mai poate cumpăra nimic. Ruşine, Dinu Patriciu!

Scot banul şi plătesc în timp ce îndes căcaturile în plasă. Iau restul cu pumnul ca să nu îi las jigodiei vreo fisă de 10 bani şi o iau spre ieşirea care e cam la 3 metri de casă.

Hopa! Să vezi ce…

Iaca vin’ la mine-n cale

Ca să facă mult tam-tam

O jigodie-atât de mare

C-am zis că-i hipopotam.

Un caşalot îmbrăcat în albastru se uită la mine circumspect. Agentu’ pulii de pază.

-Îmi arăţi şi mie bonul?, zise el pronunţând cuvândul „bonul” cu o scuturare de buză.

Eu mă uit curios la el şi, din reflex tâmpit, scot portofelul, crezând că am apucat şi bonul odată cu restul. Nimic… Mă uit spre casă.

-Nu l-am luat de la casă, zic eu dând să ies din magazin. Biluţă după mine.

-Du-te şi ia-l.

Mă gândeam să îi zic, plin de mine, că pentru el sunt „Duceţi-vă şi luaţi-l.”, dar nu avea sens şi nici eu nesimţire. Mă duc şi îl iau.

Imagine furată de pe hotnews. Furată de ei de pe undeva. Muie!

Ia ăla bonul şi se uită atent când la el, când la sacoşa mega-plină. În mintea mea uşor enervată credeam că omu’ face cum a văzut la Metro sau la alte jeguri de ultra-magazine unde te tratează ca un infractor pentru că vor ei aşea. Termină de citit bonul, grea lectură trebuie să recunosc, şi se uită supărat la mine.

-Păi şi şerveţelele alea din buzunar?

Eu duc mâna la buzunarul în care aveam un pachet răpciugos şi aproape gol de şerveţele umede. Îl scot, jerpelit şi cu un preţ uzat pe el şi i-l dau. Paznicul morţii se uită la el de parcă era un cuţit însângerat.

-Păi ăsta de ce nu e pe bon?, mă întreabă sec.

-Pentru că nu l-am luat de aici, îi zic eu plictisit de situaţie şi vrând să mă car.

-Păi de ce nu l-ai declarat la intrare, că am văzut că ai intrat în grabă.

De ce nu l-am declarat la intrare, de parcă magazinul curului julit era stat de sine stătător şi eu, la intrare, trecusem graniţa ilicit (şi grăbit), îngrădind accesul organelor de pază la bunurile mele personale pentru întocmirea unui proces verbal cu acestea.

-Noroc că l-am văzut eu. Că avem camere de filmat şi dacă v-am văzut.

-E un pachet început, cu preţul pe el.

-Da, dar avem şi noi din astea.

Şerveţele umede - Au şi ei din astea

Să mori tu că aveţi şi voi! Nu aş fi crezut. De altfel, şerveţelele umede sunt o raritate pe care ţiganii o vând numai la metrou. Cum aş fi crezut eu că voi nu aveţi şerveţele umede.

-Ce puteam eu să fac cu opt şerveţele umede în magazin?, am încercat să apelez la raţiune.

-Da’ eu de unde să ştiu.

Eu îl privesc pierdut, uimit de prostia care zace în cele 140 de kilograme de carne din faţa mea.

-Data viitoare când vii trebuie să îmi arăţi dacă ai ceva care e şi în magazin.

Am trei pastile Orbit, am nişte praf şi nişte jeg în buzunarul drept şi dacă te uiţi pe bucile mele poţi să vezi nişte molecule de grăsime care provin din laptele de vacă de la Muller. Căcănarule!

Cum puteam eu să cumpăr de 50 de lei marfă doar ca să fur un pachet băşit de şerveţele umede. Eşti prost?

De fapt, întrebarea corectă e „Doare dacă eşti prost?”. Nu, să mori tu cu sughiţuri, te duci la magazin şi îţi iei trei sticle de apă ca să şuteşti nişte şerveţele umede? Ca să ce? Să le încarc?

Du-te-n morţii tăi de cretin care mă ţii pă mine din drum. Huo!

Data viitoare mă duc la magazin cu buzunarele goale. Ca să nu se mai pună creaturi din astea în calea fericirii mele.

Mai bine!

Mă duc în curul gol că poate un ţăran incult cu patru clase care a ajuns (de educat ce e) paznic la un supermarket băşit îmi va zice că are şi el acasă un tricou ca al meu şi mă va acuza că i-am spart casa şi i-am bătut bichonul.

În principiu, mori! Sănătate şi sictir!

În poză: inteligenţă

 

 

 

 

Anunțuri

Un gând despre „Respectă-mi autoritatea!

  1. Deci, permite-mi sa-ti spun ca….

    „De fapt, întrebarea corectă e “Doare dacă eşti prost?”. Nu, să mori tu cu sughiţuri, te duci la magazin şi îţi iei trei sticle de apă ca să şuteşti nişte şerveţele umede? Ca să ce? Să le încarc?”

    …am ras cu lacrimi si crampe la maxilar!!! Planuiam sa ma bag la somn, cititnd cu chiu cu vai inca o pagina dintr-o carte a lui Balzac, care, astept de mai bine de zece seri incoace sa devina interesanta (and, guess what! The Mo’f*cker just doesn’t) Lectura cu care am inlocuit-o? PRICELESS! Inca rad.. serios. Si mie mi s-a intamplat. Veneam de la scoala si am intrat in „trei tigle si-un neon”, supermarketul local, fara ditamai roaba-cosul de cumparaturi care, chipurile, este accesoriu obligatoriu la intrarea in magazin. Am mers tinta la raionul de dulciuri (eram suparata, ciocolata ma calmeaza de fel) si mi-am ales ditamai budinca cu cacao si-o eugenie. Cand ajung la casa, Buddy-Gardu’ Gigi Duru, varianta care priveste câş, imi cere ghiozdanul la inspectat.
    „Ăăă, nenea?.. Daca se misca ceva pe langa manualul de romana, nu va panicati. E doar ce a mai ramas din colega mea de banca.”

    Nu stiu care-i treaba cu „pea-brains” care nu-si pot explica absenta unor 8 servetele dintr-un pachet proaspat furat de 10 sevretele umede, insa eu, personal, iti respect autoritatea! xD Autoritatea si flerul lingvistic.

    Cheers!
    Lu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s