Despre therant

The best copywriter that's ever come out of my parent's home.

Pentru gândaci – o poveste de seară

Untitled-1

– Bună seara! Am venit să dau pentru gândaci.

Deschid ușa și sunt întâmpinat cu replica asta. Casc ochii, îmi trec un “what the fuck” prin minte și îl las pe nenea cu butelie galbenă în spate să intre în casă. Acest Ghost Buster al libărcilor. Deja îmi închipui cum îmi dă cu flit pe la bot și pleacă relaxat cu tot ce am în casă (care și-așa nu e a mea). De-ar duce și gunoiul, dacă tot.

– Îmi trebuie doi litri de apă.

Mă mir că n-are soluția deja făcută, că sigur nu-i e sete. Dar îmi dau seama repede că e mult mai practic s-o prepare pe loc în fiecare casă. Mă aplec către o sticlă goală de Dorna de lângă canapea. Îmi aduc aminte instant că am făcut-o pușcărie pentru o ploșniță aseară. Îi scot repede alta de sub chiuvetă. Noroc că n-am dus gunoiul dimineață. Păcat că nu l-am dus. Acum o să vadă că nu l-am dus. I-o umplu cu apă de la cadă și el o toarnă peste un căpăcel de soluție albă.

– Vă dau repede pe la margini, da’ să lăsați vreo cinșpe minute. Să nu spălați.

Îmi aduc aminte că-mi zic de vreo trei săptămâni să dau cu mopul. Și n-am dat. Mă uit confuz la el și-i zic din priviri “chiar credeți că aveam de gând să spăl în seara asta toată casa, doar așa, c-ați venit dumneavoastră cu stropitul?” În fine, se apucă și-mi spurcă pereții pe margini și-mi povestește cum trebuie să dau cu soluție profesionistă, că altfel nu merge.

– Dacă nu dăm, vin de la vecinii de jos. Să știți că s-au plâns unii.

Sunt sigur că s-au plâns. Am văzut și eu cum arată gândacii din blocul ăsta. Se cunoaște că e bloc din zonă bună, că-s cât casa, băi, băiatule. Am văzut doar 4-5 exemplare într-un an și jumătate de când stau aici. Restul cred că erau prea mari ca să se strecoare prin ghenă sau ce crăpături or mai fi prin pereți. Jur, sunt cât o brichetă din aia mică și neagră de la BIC.

– Vă mai las niște soluție ca să mai dați după șase zile.

Mă întreb în gând de ce 6 și nu 7? De ce nu 40, ca la praznic? Realizez că nu pot gândi din cauza substanței care pute. N-o pot mirosi cu nasul înfundat, dar îmi lăcrimează ochii. Cu atât mai mult cu cât tocmai am aflat că am program personal de dezinsecție tocmai duminică. DIY or go home. Wait! I am home!

– Da’ să nu spuneți la nimeni că v-am lăsat substanță.

Ce face? Chiar n-aveam chef să dețin substanțe interzise prin casă. Dacă-mi vine control? O să trebuiască să am grijă cu cine vorbesc până duminică, atunci când, aparent, o să scap de toată zeama asta albă și puțitoare? E o idee bună să scriu asta? Nu știu.

– Să nu uitați s-o agitați înainte!

Sunt destul de agitat eu. Ce să mai… Tocmai mi-am dat seama că nenea poartă mască pe față. Eu nu port. Și, totuși, eu sunt ăla care rămâne în norul ăsta toxic. Nu-l întreb dacă are să-mi dea și mie o mască. O să stau cu ușa de la balcon deschisă. Și așa n-a venit căldura, deci tot aia e.

Câți metri aveți dumneavoastră aici?

1,72. Ce relevanță are? A! Casa. Habar n-am.

– Înseamnă că aveți ca la vecini, că-s toate la fel aici.

No shit, Sherlock! Ești la etajul 2, ceea ce înseamnă că ai mai făcut 22 de garsoniere până acum.

– Aveți dumneavoastră un calculator să faceți 35 ori 3?

Am. 105 face. A, shit! E cu plată? Mai bine nu deschideam și făceam și eu o pomană gândacilor. Ălora mici, care încăpeau. Ăia pe care nu-i mânca prietenul și colocatarul meu, păianjenul – care probabil a murit și el cu ocazia asta. Și chiar am rămas, dracului, singur în casă.

Odă Internetului

Ce bine-i când ești,
În cupru și în eter.
E bine când ești.
Dar ce zeu slăvești
Când ne părăsești
Și ura ni-i până la cer?

Tu seama nu-ți dai,
Că singuri ne lași.
O, milă să ai!
Căci doar tu știai
Pe unde-ascundeai
Imagini cu mici pisoiași.

Punct roșu în bara albastră
Din susul slovei de față
Doar tu știi s-aduci, tu măiastră!
Și-n ziua când în fereastră
Se curmă speranța noastră
Tu pleci și rămâne povață.

O, vino să legi înapoi
Un dialog suspinat în binar
Între marile pânze și noi.
O, tu fantasmă de soi,
Dătătoare de haz și gunoi,
Vino și nu pleca iar.

Urăsc vinerea – scurtă pledoarie pentru iubit ziua de luni

Bine ați venit în lumea corporatistă, unde luni e Purgatoriu și nimeni n-are chef.

FAȚA AIA, OMG!

„Nu am chef aaaaaaaaaazi” – Tudor Chirilă când nu avea chef într-o zi. Probabil luni.

Du-te naibii, Tudor. Și duceți-vă naibii și voi, cei cu ceșcuța Garfield, tricoul „I hate Mondays” și postul ăla etern pasiv-agresiv în care preaslăviți weekend-ul folosind o imagine de căcat de pe 9GAG. Duceți-vă naibii!

Adevăratul vostru dușman e vineri. Eu știu asta. Și voi ați putea ști, dar vă e lene să gândiți puțin. Nu-i nimic. De asta îmi tocesc eu degetele.

Vinerea e cea mai nasoală zi din săptămână, de la revoluția industrială încoace. Nu luni, luați bine aminte. Vineri.

Voi urâți lunea pentru că trebuie să vă treziți și să vă dați jos din pat. Să lăsați prin așternuturi mahmureala și lipsa desăvârșită de chef și să vă puneți masca aia zâmbitoare. Aia care vine cu 12 milioane și bonuri de masă. Sau mai mult, depinde de caz. Vă îngrămădiți cu toții în autobuze și-n metrouri și-n mașini și ajungeți greu la muncă. Și înjurați când nu mai prindeți covrigi cu mac. Și o luați de la capăt cu proiectele de căcat pe care nu le-ați terminat săptămâna trecută. Și după aia dați iar comandă la prânz dintr-un loc de care v-ați plictisit. Și-apoi stai din nou în trafic o oră până acasă. Și-abia se face marți.

Nu.

Eu urăsc vinerea. O urăsc pentru că nu se termină niciodată. Niciodată. Orele de vineri sunt ca un cap de hidră. Tai una, mai apar două. Vinerea trebuie să termini toate proiectele, că luni e prea târziu. Vinerea trebuie să tragi ca să nu vii în weekend. Vinerea toată lumea din jur e bucuroasă. Fără motiv. Și când se termină programul încep obligațiile. Hai în locul X. Hai s-o drojdim în Y. Nu ne-am mai văzut demult, hai să ne întâlnim într-un bar scump. Sau la un film mediocru. Un teatru de rahat. Sau la un board-game, că e cool și obscur chiar dacă nu e niciuna. Vineri e tot vineri – în parc, în mall, acasă sau oriunde.

Vedeți voi, lunea e o certitudine.

E nașpa, nu zic nu, dar e o certitudine. Dar partea bună e că ai un weekend întreg înainte ca să te pregătești sufletește. Trezitul de luni dimineață e ca un nou început. E o aventură pentru care te-ai pregătit două zile. Când au dat la apă Titanicul, petrecerea s-a dat înainte. Dacă ar fi fost să ajungă la destinație, lumea s-ar fi dat jos și s-ar fi dus în treaba ei. N-ar mai fi stat nimeni la after-party-ul din port. V-ați prins ce vreau să zic.

Da, vinerea e și ea o certitudine. Dar vine mereu după o săptămână întreagă de căcaturi. Vinerea te prinde mereu stresat și nicio promisiune de distracție pe care o primești joi seara nu-i de ajuns cât să repare asta. Vinerea e ca faza terminală a unei boli numite săptămână. E lucrul ăla care te țintuiește de pat; și simți că nu mai ai șanse să te ridici vreodată.

De aia vă rog. Vă implor. Vă sugerez insistent și cu așteptări, hai să iubim cu toții lunea. Hai să învățăm să ne entuziasmăm mai puțin cu vinerea asta interminabilă și să ne folosim de minunăția asta numită week-end ca să tragem aer adânc în piept și să nu mai mormăim bezmetici luni dimineață.

Hai să iubim lunea!

Hai sictir, vineri!

Botezați Schimbarea – short story

Botezați Schimbarea

Capitolul 1 – Omul își alege problemele

În spatele perdelelor trase, orice om are dreptul la intimitate. Patima care se împrăștie pe așternutul alb, sunetul încleiat când se desprinde cauciucul plin cu tușul vieții, satisfacția când înfigi sulul în urnă. Da, votarea e ca dragostea.

Azi, 2459 de săteni, vajnici reprezentanți ai satului Bâlboaca, județul Mehedinți, s-au trezit cu noaptea în cap și s-au dus la vot, îmbrăcați cu hainele cele mai bune. 46% au votat cu vechiul primar, numit prin unanimitate un hoț împuțit – Fiodor Poarta.

Însă 54% l-au ales pe Claudio Onanis – străinul satului. Cel care a luat pământurile în asociație. Cel care a adus belșugul înapoi și pe care oamenii îl iubesc. Poate prea mult.

Când au aflat de veste, oamenii au ieșit pe uliță și au strigat de bucurie. Apoi s-au dus la crâșmă și s-au îmbătat, așa cum se îmbată lumea la țară, în România modernă. Bărbații cot la cot cu femeile.

Dar, când spiritele se șprițuiseră bine, s-a ivit o mică problemă mare găsită abil de un om mai răsărit. Noul primar, pupa-l-ar Dumnezeu, nu e creștin de-al nostru. E din Italia. Și în Italia „ăia-s Catolici, nu creștini ca noi.”

– Păi da, bre, zise un bărbat. Da’ și noi avem catolici. Nu la noi în sat. Da-n România ie.

– Da’ noi aicia suntem creștini. Ortodocsi. Că așa ne-a lăsat pe noi Dumnezeu, adăugă o altă voce, rostind sâsâit pe sub dinții lipsă.

– L-ați văzut careva pe la biserică? E păgând! Vă zic eu!

– Păi normal că nu merge la biserică, adaugă omul răsărit. El se închină la altfel de biserică. Ce să caute la noi?

– Ei, dacă vre’ să fie primarul nostru, ar face bine să se facă creștin ca noi, domnul Onanis. Noi suntem de două mii de ani așa, să se dea și el cu noi, încheie o femeie amețită. Căci doar o femeie matrafoxată poate încheia vreodată o discuție stârnită sub acoperișul unei bodegi.

Capitolul 2 – Planul bine făcut

Zis și făcut, a doua zi, în frunte cu popa, sătenii se adună în curtea casei parohiale. Concluzia acestui divan ad hoc, trasă bineînțeles de părinte, e că Onanis trebuie botezat.

– Dar nu-l putem obliga, îl corectă omul răsărit.

Mulțimea se încordă. Avea dreptate omul răsărit. Dar popa avea să aibă și mai multă.

– Mireni, se umflă el în pene. Mireni, nu vă îngrijorați. Sfintele canoane spun că în astfel de cazuri, preasfânta slujbă a botezului se poate săvârși oricum. Iar cel ce va deveni creștin poate deveni astfel și fără voia lui.

Se zice că o minciună crezută e pe jumătate adevăr. Și se zice bine. Iar să cari o cristelniță plină cu apă e o nimica toată, mai ales când ești beat și, de fapt, sunteți aproape o sută.

Capitolul 3 – Doamne apără și stropește

Un preot arată foarte caraghios când urcă pe acoperiș îmbrăcat în sutană. Dar nu e timp. Onanis e în primărie, sub țiglă, grinzi și chirpici. Sub popă și cristelniță. Sub cerul unui sat care-l vrea creștin.

Jos, pe pământul sfânt, sătenii se pitesc după colțuri. Câteva capete pândesc din boscheți, iar câțiva se așează pe băncile scumpe din fața clădirii. O răscoală pașnică.

Omul răsărit, complice perfect, îl așteaptă pe edil în locul ales. Inspiră. Conspiră. Iar popa de deasupra transpiră în focurile slujbei. Onanis iese. Răsăritul îl ține la vorbă și îl ademenește încet sub scări. Încet. Încet.

Popa isprăvește blagoslovirea, îl țintește pe străin și își face cruce cu limba în timp ce împinge cu ambele mâini cristelnița.

Încep să cadă picuri.

Încep să cadă șiroaie. Și cu un vâjâit teribil, cristelnița îi crapă țeasta celui ce-ar fi fost să fie cel mai bun primar al Bâlboacei de la atestarea sa istorică din 1970.

Capitolul 4 – A fost, n-a fost și ce va fi?

La slujba cea din urmă a străinului Onanis, babele îl bocesc de zor. În șoaptă, tocmai în spate, alte femei se întreabă de ce îi face slujbă dacă era Catolic. De ce nu l-au luat la închisoare pe părinte.

– A fost străinul creștin?

– A fost popa criminal?

– Unde-i omul răsărit să ne spună ce și cum?

– N-ai auzit? Înainte să moară, Onanis l-a făcut pe răsărit vice. Și zice în lege că în caz de moare primarul, rămâne vicele în loc.

– Da’ până la alegeri. Și-acuma sigur o să iasă iar Fiodor Poarta. Lua-l-ar dracu’ de hoț.

– Ei, lasă. Să trăiască domnu’ vice!

– Amin, încheie popa.

Dacă aș fi deștept, m-aș îmbogăți

Plouă.

De două luni plouă. 

Nu mai pot cu ploaia. Să moară ploaia.

Ploaia e rece. E udă. E multă. Și ca să-l citez pe bunicu-meu, prea multă ploaie nu face bine la agricultură.

Dar ploaia e. Trebuie să mulțumim Încălzirii Globale™®©. Mulțumim lui Doamne-Doamne că picură din trafaletul magic. Mulțumim Uraniei că a plecat de la B1. Poate că de asta plouă.

Să revenim. Ziceam că aș fi bogat dacă aș fi deștept.

Plouă de două luni. De două luni mă prinde ploaia aproape zilnic pentru că n-am umbrelă.

De unde se cumpără umbrelele? Pe bune!

De ce nu se cumpără de la orice chioșc dat pe lumea asta și autorizat sau nu de Primăria Municipiului București? Pana mea, toți biznismenii și biznizoaicele și-au tras gheretă și vând ziare de scandal, reviste traduse prost, țigări, cola, cafea de la automat, ultima ediție din Chinezării de Colecție, jucării care nu se dau cu nicio revistă, semințe, horoscop, integrame, sudoku, gumă de mestecat, de șters, xantan și orice altceva. Dar nu umbrele. 

În 6 ani de bucureștime am găsit umbrelă la chioșc o singură dată. A costat 10 lei. Făcea 2. Și am pierdut-o.

E atât de greu să te gândești, tu, ca proprietar de lanț de chioșcuri sau de chioșc independent și de sine stătător, că ai putea să vinzi umbrele și să faci un profit nesimțit, dar legitim? Nu-i greu, dar unde să găsești oameni care vor să cumpere o umbrelă când vine ploaia? Pe stradă? La orice colț? Hm… Dacă ar fi și chioșcuri acolo…

Deci, asta era. Dacă eram deștept. Îmi deschideam o tarabă la Rosetti, în capăt la 336, ca să-i fac concurență tănții care e mereu acolo. Sau una la Hala Traian, că acolo se vinde orice, mai puțin ceva util; cum ar fi o umbrelă. 

Planul e ăsta. În weekend trag o fugă până la Dragonul Roșu. Iau umbrele de 2 lei de toți banii pe care îi am. Și după aia fac biznis. 5 x ROI, here I come. 

Dacă n-o fac eu, poate o faci tu, drag cititor. Tocmai ți-am dat o idee.

Să salvăm Bucureștiul de umezime!

Împreună.

Scrisoare fără alinare

A plouat astă noapte.

Pe seară m-a sunat un vechi prieten și bun coleg. Omul care mi-a promis că mă bate după ce terminăm a doișpea. N-a făcut-o. Dar m-a lovit cu altceva. În seara asta mi-a adus aminte că oricine și orice are un sfârșit. Așa e lumea asta.

Știi, eu mă gândesc la moarte. Mai mult decât trebuie, probabil. Dar, zău. Din câți am pierdut, niciodată n-am fost mai pierdut decât de data asta.

Nu știu de ce. De fapt, cred că știu. Și mă supără asta.

În primul și, cred, cel mai important rând, n-am mai dat mâna de prea mult timp. După anii ăia în care fumam țigară după țigară, zi după zi. Când ne rupeam plămânii cu Black Stone cu cireșe, la scări, la centrală. În haine de iarnă, cu ghiozdanele pe jos. Tu, eu și Octav. Nu știu ce s-a întâmplat. Am schimbat clasele în liceu și, de la WoW pe servere piratate în fiecare după-amiază, am ajuns să vorbim când ne vedeam. Rar. Puțin. Și niciodată n-am văzut nimic rău în asta. Și mă condamn. Pentru că îmi pare rău.

Și știu că tot ce scriu aici e puțin fără sens. Că e egoist. Că nu ajută. Dar ce ajută? Acum doar amintirile mai au folos. Și, în cazul ăsta, scriu aici ca să te țin mai bine minte. Altceva n-am putere să fac.

În al doilea rând, e absurd! Suntem mult prea tineri ca să ne apucăm să facem din astea. Știi? E păcat. Pentru că am fost aproape atâta timp. Pentru că știam aceleași citate din South Park și ne enervam sistematic în pauze făcând ca girafa pe moarte, cu mâinile împreunate la gură și cu coatele apărându-ne coastele de loviturile care veneau, tot de la noi. Cu faptul împlinit, acum fiecare trebuie să plătească cumva. Unii prea puțin. Alții prea mult.

E crunt. Pentru că ți-am zis că nu e sănătos să mă gândesc la asta, dar o fac. E nedrept ca lumea să meargă mai departe și tu să te oprești. Pe bune. Vroiam să mai beau o bere cu tine. Să ne amintim cum era când eram mici. Când o enervam pe dirigintă până făcea tensiune și ne amenința că ne cheamă părinții la școală. Și tu răspundeai nonșalant „Și?”

Sau de data aia când am ieșit la biliard după capacitate, când totul era gata și totul stătea să înceapă.

Când beam prea multe două beri în rockotecă și făceam pogo, în fiecare săptămână, pe aceleași trei piese.

De prima zi din liceu când nu ne-am găsit clasa. Și l-am întrebat unde e IX B pe dirigintele nostru, pe care noi încă nu-l știam, care intra în clasă. Și el ne-a zis că nu știe, doar ca să râdă de noi când, într-un final, am ajuns la oră.

De dimineața aia, când aveam mate de la 7 și am dat culegerea la tot rândul din spate, ca să scrie „La mulți ani!” pe ea. Și după ce ne-am semnat toți, mi-ai zis că sunt un tâmpit, că aia e culegerea dirigului și m-ai ajutat apoi să șterg cu pic și corector.

De data aia când ne-am certat ușor, de la nu știu ce, și eu, din obișnuință, ți-am zis ceva de niște dumnezei. Și tu m-ai pocnit peste față, supărat, și mi-ai explicat prietenește că există doar un singur dumnezeu,

Și atunci, și acum, am mari dubii privind asta. Cine ar face așa ceva? Pedeapsa asta e nedreaptă pentru toți. Pentru unii mai mult. Pentru alții prea mult.

Și țin minte cu plăcere tot ce a fost. Că a fost frumos. Și așteptam să mai fie. Cândva. Când toate treburile astea, cică de om mare, se terminau. Și aveam din nou timp să chiulim de la ultima oră și să tragem o țigară, ca pe vremuri.

Aseară a plouat pe bună dreptate. Știi vorba aia.

Iar ăsta e ultimul rând. „De ce?” e o întrebare la care nimeni nu are răspuns. Și poate că așa e cel mai bine. Așa rămâne doar ce-a fost frumos. Adică tot.

Alin, asta-i pentru tine, prietene.

Cum am rămas fără cartelă de RATB în 300 de cuvinte

Scurt exercițiu de imaginație nelimitată, în limita a 300 de cuvinte (astea nu se pun).

RATB-ul e un loc oribil pe care îl detest cu sinceritate. Autobuzele sunt bătrâne, călătorii sunt bătrâni și până și eu sunt bătrân când merg. Dar merită. Odată, un controlor mi-a furat cartela și l-am iertat.

Mergeam odată de nu știu unde până într-un alt loc. În autobuz, cald. În stație, controlori. Lângă mine, o doamnă. Nici tânără, nici bătrână, cu un chip senin și ochi albaștri, copleșitor de frumoasă și, totodată, iremediabil fără bilet.

Controlorul era singur. De aceeași vârstă cu doamna. Mic, înghesuit și obez. Etern insistent și cu fire băgăcioasă. Mi-a cerut biletul. Apoi ei. Așa a început circul. Doamna rămăsese cu cartela goală și, pentru asta, îi părea foarte rău.

Controlorul nu vroia să audă scuze. El vroia un bilet. El vroia să arate cât zel are el în exces. Dar, analizând atent plasticul verde, bărbatul s-a albit. Amandina Taină.

Cu obrajii înroșiți, bărbatul o privi sfios. Ea îi zâmbi încet. Știa de când l-a văzut, dar a așteptat cu tact momentul. Încercând să se ascundă de puținii oameni care priveau, dar mai ales de mine, bărbatul i-a șoptit.

„Pozele nu pot iubi.

Te port la mine în haină.

Te ador oricui ai fi,

Amandina Taină.”

Atunci am auzit-o vorbind. Autobuzul era deja oprit în altă stație, iar buzele ei roșcate s-au deschis la fel de sigur ca ușile pneumatice. Nici el nu se aștepta să-i audă glasul și tresări când cuvintele îl mângâiară. Ea avea o voce de copil nostalgic, ascuțită și moale în același timp. Genul de voce care poate face doi bărbați să tremure, unul pe interior, altul la exterior. Vocea care face un bărbat să se întoarcă și să fugă.

„Iubirea e cum vrei să fie.

Iubește-mă și nu voi ști.

Dintre iubire și iertare

N-am să te iert cât voi trăi.”