Pentru gândaci – o poveste de seară

Untitled-1

– Bună seara! Am venit să dau pentru gândaci.

Deschid ușa și sunt întâmpinat cu replica asta. Casc ochii, îmi trec un “what the fuck” prin minte și îl las pe nenea cu butelie galbenă în spate să intre în casă. Acest Ghost Buster al libărcilor. Deja îmi închipui cum îmi dă cu flit pe la bot și pleacă relaxat cu tot ce am în casă (care și-așa nu e a mea). De-ar duce și gunoiul, dacă tot.

– Îmi trebuie doi litri de apă.

Mă mir că n-are soluția deja făcută, că sigur nu-i e sete. Dar îmi dau seama repede că e mult mai practic s-o prepare pe loc în fiecare casă. Mă aplec către o sticlă goală de Dorna de lângă canapea. Îmi aduc aminte instant că am făcut-o pușcărie pentru o ploșniță aseară. Îi scot repede alta de sub chiuvetă. Noroc că n-am dus gunoiul dimineață. Păcat că nu l-am dus. Acum o să vadă că nu l-am dus. I-o umplu cu apă de la cadă și el o toarnă peste un căpăcel de soluție albă.

– Vă dau repede pe la margini, da’ să lăsați vreo cinșpe minute. Să nu spălați.

Îmi aduc aminte că-mi zic de vreo trei săptămâni să dau cu mopul. Și n-am dat. Mă uit confuz la el și-i zic din priviri “chiar credeți că aveam de gând să spăl în seara asta toată casa, doar așa, c-ați venit dumneavoastră cu stropitul?” În fine, se apucă și-mi spurcă pereții pe margini și-mi povestește cum trebuie să dau cu soluție profesionistă, că altfel nu merge.

– Dacă nu dăm, vin de la vecinii de jos. Să știți că s-au plâns unii.

Sunt sigur că s-au plâns. Am văzut și eu cum arată gândacii din blocul ăsta. Se cunoaște că e bloc din zonă bună, că-s cât casa, băi, băiatule. Am văzut doar 4-5 exemplare într-un an și jumătate de când stau aici. Restul cred că erau prea mari ca să se strecoare prin ghenă sau ce crăpături or mai fi prin pereți. Jur, sunt cât o brichetă din aia mică și neagră de la BIC.

– Vă mai las niște soluție ca să mai dați după șase zile.

Mă întreb în gând de ce 6 și nu 7? De ce nu 40, ca la praznic? Realizez că nu pot gândi din cauza substanței care pute. N-o pot mirosi cu nasul înfundat, dar îmi lăcrimează ochii. Cu atât mai mult cu cât tocmai am aflat că am program personal de dezinsecție tocmai duminică. DIY or go home. Wait! I am home!

– Da’ să nu spuneți la nimeni că v-am lăsat substanță.

Ce face? Chiar n-aveam chef să dețin substanțe interzise prin casă. Dacă-mi vine control? O să trebuiască să am grijă cu cine vorbesc până duminică, atunci când, aparent, o să scap de toată zeama asta albă și puțitoare? E o idee bună să scriu asta? Nu știu.

– Să nu uitați s-o agitați înainte!

Sunt destul de agitat eu. Ce să mai… Tocmai mi-am dat seama că nenea poartă mască pe față. Eu nu port. Și, totuși, eu sunt ăla care rămâne în norul ăsta toxic. Nu-l întreb dacă are să-mi dea și mie o mască. O să stau cu ușa de la balcon deschisă. Și așa n-a venit căldura, deci tot aia e.

Câți metri aveți dumneavoastră aici?

1,72. Ce relevanță are? A! Casa. Habar n-am.

– Înseamnă că aveți ca la vecini, că-s toate la fel aici.

No shit, Sherlock! Ești la etajul 2, ceea ce înseamnă că ai mai făcut 22 de garsoniere până acum.

– Aveți dumneavoastră un calculator să faceți 35 ori 3?

Am. 105 face. A, shit! E cu plată? Mai bine nu deschideam și făceam și eu o pomană gândacilor. Ălora mici, care încăpeau. Ăia pe care nu-i mânca prietenul și colocatarul meu, păianjenul – care probabil a murit și el cu ocazia asta. Și chiar am rămas, dracului, singur în casă.

Anunțuri

Urăsc vinerea – scurtă pledoarie pentru iubit ziua de luni

Bine ați venit în lumea corporatistă, unde luni e Purgatoriu și nimeni n-are chef.

FAȚA AIA, OMG!

„Nu am chef aaaaaaaaaazi” – Tudor Chirilă când nu avea chef într-o zi. Probabil luni.

Du-te naibii, Tudor. Și duceți-vă naibii și voi, cei cu ceșcuța Garfield, tricoul „I hate Mondays” și postul ăla etern pasiv-agresiv în care preaslăviți weekend-ul folosind o imagine de căcat de pe 9GAG. Duceți-vă naibii!

Adevăratul vostru dușman e vineri. Eu știu asta. Și voi ați putea ști, dar vă e lene să gândiți puțin. Nu-i nimic. De asta îmi tocesc eu degetele.

Vinerea e cea mai nasoală zi din săptămână, de la revoluția industrială încoace. Nu luni, luați bine aminte. Vineri.

Voi urâți lunea pentru că trebuie să vă treziți și să vă dați jos din pat. Să lăsați prin așternuturi mahmureala și lipsa desăvârșită de chef și să vă puneți masca aia zâmbitoare. Aia care vine cu 12 milioane și bonuri de masă. Sau mai mult, depinde de caz. Vă îngrămădiți cu toții în autobuze și-n metrouri și-n mașini și ajungeți greu la muncă. Și înjurați când nu mai prindeți covrigi cu mac. Și o luați de la capăt cu proiectele de căcat pe care nu le-ați terminat săptămâna trecută. Și după aia dați iar comandă la prânz dintr-un loc de care v-ați plictisit. Și-apoi stai din nou în trafic o oră până acasă. Și-abia se face marți.

Nu.

Eu urăsc vinerea. O urăsc pentru că nu se termină niciodată. Niciodată. Orele de vineri sunt ca un cap de hidră. Tai una, mai apar două. Vinerea trebuie să termini toate proiectele, că luni e prea târziu. Vinerea trebuie să tragi ca să nu vii în weekend. Vinerea toată lumea din jur e bucuroasă. Fără motiv. Și când se termină programul încep obligațiile. Hai în locul X. Hai s-o drojdim în Y. Nu ne-am mai văzut demult, hai să ne întâlnim într-un bar scump. Sau la un film mediocru. Un teatru de rahat. Sau la un board-game, că e cool și obscur chiar dacă nu e niciuna. Vineri e tot vineri – în parc, în mall, acasă sau oriunde.

Vedeți voi, lunea e o certitudine.

E nașpa, nu zic nu, dar e o certitudine. Dar partea bună e că ai un weekend întreg înainte ca să te pregătești sufletește. Trezitul de luni dimineață e ca un nou început. E o aventură pentru care te-ai pregătit două zile. Când au dat la apă Titanicul, petrecerea s-a dat înainte. Dacă ar fi fost să ajungă la destinație, lumea s-ar fi dat jos și s-ar fi dus în treaba ei. N-ar mai fi stat nimeni la after-party-ul din port. V-ați prins ce vreau să zic.

Da, vinerea e și ea o certitudine. Dar vine mereu după o săptămână întreagă de căcaturi. Vinerea te prinde mereu stresat și nicio promisiune de distracție pe care o primești joi seara nu-i de ajuns cât să repare asta. Vinerea e ca faza terminală a unei boli numite săptămână. E lucrul ăla care te țintuiește de pat; și simți că nu mai ai șanse să te ridici vreodată.

De aia vă rog. Vă implor. Vă sugerez insistent și cu așteptări, hai să iubim cu toții lunea. Hai să învățăm să ne entuziasmăm mai puțin cu vinerea asta interminabilă și să ne folosim de minunăția asta numită week-end ca să tragem aer adânc în piept și să nu mai mormăim bezmetici luni dimineață.

Hai să iubim lunea!

Hai sictir, vineri!

Botezați Schimbarea – short story

Botezați Schimbarea

Capitolul 1 – Omul își alege problemele

În spatele perdelelor trase, orice om are dreptul la intimitate. Patima care se împrăștie pe așternutul alb, sunetul încleiat când se desprinde cauciucul plin cu tușul vieții, satisfacția când înfigi sulul în urnă. Da, votarea e ca dragostea.

Azi, 2459 de săteni, vajnici reprezentanți ai satului Bâlboaca, județul Mehedinți, s-au trezit cu noaptea în cap și s-au dus la vot, îmbrăcați cu hainele cele mai bune. 46% au votat cu vechiul primar, numit prin unanimitate un hoț împuțit – Fiodor Poarta.

Însă 54% l-au ales pe Claudio Onanis – străinul satului. Cel care a luat pământurile în asociație. Cel care a adus belșugul înapoi și pe care oamenii îl iubesc. Poate prea mult.

Când au aflat de veste, oamenii au ieșit pe uliță și au strigat de bucurie. Apoi s-au dus la crâșmă și s-au îmbătat, așa cum se îmbată lumea la țară, în România modernă. Bărbații cot la cot cu femeile.

Dar, când spiritele se șprițuiseră bine, s-a ivit o mică problemă mare găsită abil de un om mai răsărit. Noul primar, pupa-l-ar Dumnezeu, nu e creștin de-al nostru. E din Italia. Și în Italia „ăia-s Catolici, nu creștini ca noi.”

– Păi da, bre, zise un bărbat. Da’ și noi avem catolici. Nu la noi în sat. Da-n România ie.

– Da’ noi aicia suntem creștini. Ortodocsi. Că așa ne-a lăsat pe noi Dumnezeu, adăugă o altă voce, rostind sâsâit pe sub dinții lipsă.

– L-ați văzut careva pe la biserică? E păgând! Vă zic eu!

– Păi normal că nu merge la biserică, adaugă omul răsărit. El se închină la altfel de biserică. Ce să caute la noi?

– Ei, dacă vre’ să fie primarul nostru, ar face bine să se facă creștin ca noi, domnul Onanis. Noi suntem de două mii de ani așa, să se dea și el cu noi, încheie o femeie amețită. Căci doar o femeie matrafoxată poate încheia vreodată o discuție stârnită sub acoperișul unei bodegi.

Capitolul 2 – Planul bine făcut

Zis și făcut, a doua zi, în frunte cu popa, sătenii se adună în curtea casei parohiale. Concluzia acestui divan ad hoc, trasă bineînțeles de părinte, e că Onanis trebuie botezat.

– Dar nu-l putem obliga, îl corectă omul răsărit.

Mulțimea se încordă. Avea dreptate omul răsărit. Dar popa avea să aibă și mai multă.

– Mireni, se umflă el în pene. Mireni, nu vă îngrijorați. Sfintele canoane spun că în astfel de cazuri, preasfânta slujbă a botezului se poate săvârși oricum. Iar cel ce va deveni creștin poate deveni astfel și fără voia lui.

Se zice că o minciună crezută e pe jumătate adevăr. Și se zice bine. Iar să cari o cristelniță plină cu apă e o nimica toată, mai ales când ești beat și, de fapt, sunteți aproape o sută.

Capitolul 3 – Doamne apără și stropește

Un preot arată foarte caraghios când urcă pe acoperiș îmbrăcat în sutană. Dar nu e timp. Onanis e în primărie, sub țiglă, grinzi și chirpici. Sub popă și cristelniță. Sub cerul unui sat care-l vrea creștin.

Jos, pe pământul sfânt, sătenii se pitesc după colțuri. Câteva capete pândesc din boscheți, iar câțiva se așează pe băncile scumpe din fața clădirii. O răscoală pașnică.

Omul răsărit, complice perfect, îl așteaptă pe edil în locul ales. Inspiră. Conspiră. Iar popa de deasupra transpiră în focurile slujbei. Onanis iese. Răsăritul îl ține la vorbă și îl ademenește încet sub scări. Încet. Încet.

Popa isprăvește blagoslovirea, îl țintește pe străin și își face cruce cu limba în timp ce împinge cu ambele mâini cristelnița.

Încep să cadă picuri.

Încep să cadă șiroaie. Și cu un vâjâit teribil, cristelnița îi crapă țeasta celui ce-ar fi fost să fie cel mai bun primar al Bâlboacei de la atestarea sa istorică din 1970.

Capitolul 4 – A fost, n-a fost și ce va fi?

La slujba cea din urmă a străinului Onanis, babele îl bocesc de zor. În șoaptă, tocmai în spate, alte femei se întreabă de ce îi face slujbă dacă era Catolic. De ce nu l-au luat la închisoare pe părinte.

– A fost străinul creștin?

– A fost popa criminal?

– Unde-i omul răsărit să ne spună ce și cum?

– N-ai auzit? Înainte să moară, Onanis l-a făcut pe răsărit vice. Și zice în lege că în caz de moare primarul, rămâne vicele în loc.

– Da’ până la alegeri. Și-acuma sigur o să iasă iar Fiodor Poarta. Lua-l-ar dracu’ de hoț.

– Ei, lasă. Să trăiască domnu’ vice!

– Amin, încheie popa.

Cucurigu

Am senzaţia că mă repet. Aşa e cu chestiile recurente.

Uneori, din nu şitu ce motiv tembel, îmi răsună în cap alarma ceasului deşteptător care mă trezea în şcoala primară. Era un ceas cu Mickey Mouse îmbrăcat în costum de paradă – chinezărie dubioasă – care bătea la tobă şi în loc de tobă era un ceas.

Lucrul ăsta mi se întâmplă nu des, dar de destule ori pe an ca să îmi facă inima să stea.

Ceasul cu pricina cucurigea ca să te trezească. Avea o voce electronică, proastă care te stresa cucurigind până când apăsai pe emblema de pe casca lui Mickey. Asociez zgomotul ăla oribil cu gândul că trebuie să mă trezesc şi să mă duc – fir-as mă-sa a dracu’ – la vechea şcoală.

Să spunem că atunci când am trecut în şcoala generală sunetul care mă bântuia mă amuza. Ce dubios era când eram în 1-4…

În liceu îmi provoca momente lungi de gândire. Oare de ce aud alarma aia tâmpită? Mi-e dor de copilărie sau am vreun complex legat de cocoşul care îmi scotea peri albi până îl trânteam şi îi scoteam bateriile?

Acum…

Acum e cu totul altă poveste. Nu prea mă mai interesează din ce străfund al minţii îmi răsună cucurigul. Acum mă sperie de moarte gândul că orăcăitul ăla nu se opreşte. Că sună… şi sună – din ce în ce mai tare. Şi mă trezesc din nou, eu, copil de 10 ani nervos că trebuie să merg la şcoală. Mă enervează gândul că pierd 10 ani. Şi deşi mereu îmi spun că ar trebui să-mi pară bine, că i-aş retrăi ştiind ce urmează, mă întristează ideea că mă trezesc atunci când visul e chiar mişto şi trebuie să mă ridic din pat, să mă îmbrac şi să mă duc în clasa a doua. La lecţii de căcat fără pauză, la copii proşti şi la baţa la palmă…

Tocmai am realizat… Am urât şcoala primară şi încă mai am traume.
Ura!

Adunânu-mi mingile pentru a scrie

Mi-e mai uşor să scriu în mult ignorata şmecherică „QuickPress”. Mă simt ca şi cum aş scrie o tâmpenie pe Facebook 😀 – sau poate că de obicei mă cac pe mine când văd un document gol în faţă.

Uite aici o chestie bună pe care o s-o bag în mine. GODLY GOODNESS

In other news, I’m all-go for dumping my shit here on a daily basis. Maybe that will help in some way.

Variile Speranţe

19 Martie 2011

Stăteam pe o bancă atunci când s-a întâmplat. Citeam o carte veche pe care o dezgropasem din bibliotecă – Ei sunt aici îi zicea. Nu o mai văzusem de când eram copil. E ironic, trebuie să recunosc; să citeşti o carte conspiraţionistă despre extratereştri tocmai în ziua în care ei vin pe Pământ. Chiar şi aşa, nimeni nu îşi închipuise vreodată cât de impresionant va fi acest eveniment. Până şi un vânt scăpat de Papă în timpul unei cuvântări transmise în direct la TV ar fi fost mai spectaculos. Au fost reacţii mai interesante când Facebook şi-a schimbat, întâmplător, aspectul.

Au apărut la orizont cu navele lor piramidale din aur şi au aterizat cu eleganţă pe gazonul din faţa Casei Poporului. După ce uşile cu aspect de sfincter metalic s-au deschis şi omuleţii cafenii cu ochi mari şi sticloşi, ca de vită, au intrat pe urmele iubitului conducător, lucrurile şi-au reluat cursul firesc.

Abia seara, la ştiri, s-a mai vorbit, în trecere, de venirea noilor speranţe. Ca de obicei, doar prezentatorilor le-a păsat. Mă rog, lor şi unui anume Lorin Fortuna, care a continuat să facă spume la gură timp de trei luni, până când a început să speculeze că până şi extratereştrii erau manipulaţi de o civilizaţie superioară şi malefică. Nimic nou la orizont.

Aşa cum au venit, aşa au fost uitaţi –  uşurel şi neinteresant.

~*~

Odată intraţi în camera unde dormeau parlamentarii, cafeniii au preluat puterea. Dolofanii începuseră să își facă griji – fie că fuseseră invadaţi de ţigani nervoşi, fie că mai venise încă cineva care să se arunce de la balcon.

Panica se instală imediat. Din câteva mişcări, oamenii de stat s-au adunat într-un colţ şi, înspăimântaţi, s-au luat în braţe şi au început să plângă. Omuleţii cafenii, desluşind într-o clipită graiul dobitoacelor terestre au început să vorbească să comunice.

– Venim în pace, uamenilor!

Atunci s-au produs primele descărcări spontane de vezică.

– V-am adus cu noi secretele guvernării succesuoase. De mâine, cu noi în frâul patriei, totul va merge funcţional pe deplin. Lumea nu se va mai plânge, afacerile vor înflori ca niciodată până acum şi viaţa pentru toată lumea va fi pretutindeni mai îmbunătăţită.

S-au auzit câteva urale confuze, ca niște nişte behăituri – lucru care nu i-a uimit pe vizitatori. Până la urmă, oamenii aceștia erau nişte fiinţe inferioare – nişte gândaci nițel mai deştepţi, care puteau fi striviţi în orice clipă cu o singură flexare a unei circumvoluţiuni supradezvoltate.

– Vă cerem decât un singur lucrul, oameni buni. Întotdeauna să respectaţi la noi seria de cerinţe vitale de comuniune. Ştim despre voi că aveţi un listă cu zece vorbe de înţelepciune pe care voi trebuie să le respectaţi întru stimă. Noi mai buni. Doar şapte kunvalh dăm.

Una: Să nu vă doriţi să conduceţi încă o dată din nou planeta în locul nostru.

Zwei: Să nu asupra noastră trageţi cu arme voastre. Imuni noi suntem şi răbdare puţină avem împotriva dobitoacelor.

Trii: Iubiţi între voi şi copii faceţi. Prosperitate aducem noi, în schimb doar cerem rămăşiţele mici de piele desprinsă de pe învelişul vostru. Vouă nu trebuie, noi imperiu clădim cu ele.

Patru: În fiecare zi zilnică, somn vă duceţi la capăt. Sănătate aduce pentru voi, valoare dă pielii voastre. Valoare voi, iubire noi.

Cincinic: Din cinci în cinci învârtiri în jurul stelei FXJ-9001, cinci din voi în spaţiu pleacă. Alegem voi pe ei pentru încrucişare cu alte specii dătătoare de bogăţii tegumentoase.

Şasă-kai: Mâncat nu la voi Pangasius. Mâncare divină este, numai otravă pentru oameni.

Şepte: Urât între voi nu mai. Rost război nu are. Război nu există de acum în față. Voi pace între voi, noi pace cu ceilalţi din cosmos.

Parlamentarii au răsuflat uşuraţi. Ideea că lucrurile se vor rezolva ca în filmele proaste, că deus ex machina există şi că viitorul sună într-adevăr bine îi făcea să fie fericiţi şi ghiduşi ca nişte şcolăriţe bărboase şi obeze.

– Un ultim lucru uitat noi. În oameni imaginari din cer, în Zumnedei nu credeţi mai voi. Nu există ei, spunem sigur noi.

– Poftim?, întrebă curios un nene care se ridică furibund din stiva de corpuri calde şi transpirate. Cum se poate aşa ceva? Cum puteţi spune că nu există?

– Călătorit prin univers milioane de – cum zice învârtiri în jurul soarelui vostru? Ani. Cercetat noi mult şi găsit nimic.

– Nu se poate! Dumnezeu prin voia Lui a dat cuvânt prin Biblie că ne iubeşte. Cine sunteţi voi să spuneţi că nu există?

– Garantat noi că nu e adevărat. Voi inventat la Doamne-Doamne aşa cum şi noi, acum milioane de generaţii inventat-am pe Fanglijara-Bunduc. Poveşti perpetuat fără voie. Nimeni nu gând când vorbea, uitată fu adevărul.

– Noi refuzăm aşa ceva!, se răsti bărbosul. Nu avem nevoie de nişte păgâni spaţiali să vină şi să se bage în treaba noastră. Totul merge bine aşa cum e, cine sunteţi voi să schimbaţi totul şi să ne minţiţi verde în faţă că bunul nostru Dumnezeu nu există?

Cafeniii s-au privit între ei preţ de o clipă şi și-au comunicat telepatic intenţiile. În secunda a doua, armele cu flux ionic au fost îndesate în beregatele dedublate ale târâturilor.

– Ultimă ofertă la noi este. Respectaţi dorinţă la noi şi lucrurile în lumea voastră bine vor merge. Nu cerem mult. Pe tavă dăm totul. Doar voi renunţaţi la iluzii şi piele-moartă la noi daţi. Simplu!

– Niciodat-!

Tiroida unui anume om, Varujan, fu spulberată de 50MW de putere ionică.

– Ultimă strigare! Răbdare la noi terminat. Noi control deplin luăm. Liberi voi este. Şapte reguli respectat voi. Interzis perpetuu credeţi în sfânt. Cine primul care încalcă înterdicţie, de zece mii de ori mai mulţi ca el omorâm. Cine nu respectă interdicţie, omorâm pe toată lumea! Înţeles? Mulţumim.

Senatorii priveau când spre capetele extratereştrilor, încreţite ca nişte stafide, când spre cadavrul care încă mai făcea gargară cu sânge şi se zbătea în spasme. Au zâmbit prietenos cu toţii şi au bătut palma.

Pământul, aşa cum era, nu mai era.

~*~

Omenirea a primit cu greu vestea că religia a fost interzisă. Nu le păsa cine era acum la putere şi că lumea era deodată un loc mult mai bun. Dacă nu puteau crede în basme, parcă nu puteau exista. Coloanele de fum de obiecte sfinte arse s-au zbătut pe cer săptămâni la rând. Specialiştii se îngrijorau că ar putea modifica atmosfera, dar noii conducători au clarificat nonșalant că puteau reface oricând aerul.

Totuşi, oricât de mult s-ar fi insistat asupra purificării religioase, nimic nu s-a putut rezolva fără puțină brutalitate. Die Neue Auschwitz a adunat în primele trei zile de la inaugurare cinci milioane de oameni încăpăţânaţi. În total s-au făcut cenușă vreo douăsprezece milioane. Conducătorii au spus că asta e un lucru bun, pentru că IQ-ul global crescuse cu 20 de puncte, iar averea pe cap de locuitor se dublase în urma reîmpărţirilor.

În scurtă vreme, lumea a uitat că a existat vreodată vreo zeitate sau vreun cult care să o slujească habotnic. Ne bucuram cu toții de noua viaţă fără stres şi singura noastră grijă era să generăm cât mai multă piele moartă.

Totul era numai lapte şi miere și rapăn uscat.

*~*

Dar românul e tot român şi credinţa lui în escrocherii e de neclintit. După ce isteria cu Die Neue Auscwitz s-a domolit şi toţi Anne Frank-ii troglodiţi au ieşit din ascunzători, s-a format o rezistenţă underground – Pro-Religia. Scopul lor era să păstreze învăţăturile creştine şi să le transmită din generaţie în generaţie. Ei vreau să relanseze creştinismul şi, odată ce puteau strânge destui adepţi, aveau de gând să răstoarne guvernarea cafeniu-stafidită, aducând Pământul înapoi în mâinile oamenilor normali.

Nimeni nu ştia cum reuşea Pro-Religia să rămână secretă. Toţi oamenii de rând erau conștienți de existenţa ei, dar, cumva, extratereştrii nu aflaseră niciodată. Se zvonea, cu o oarecare frică în voce, că forţele divine apărau rezistenţa şi că, într-o bună zi, Dumnezeu însuşi va interveni, alungând negura păgână.

Nimeni nu ştia când.

~*~

Într-o zi, în timp ce stăteam la coadă pentru recolta zilnică de piele moartă, am văzut în faţa mea un tânăr cam ciudat. Era îmbrăcat în negru şi stătea puțin cocoşat. Vestonul lui elegant îi acoperea cămaşa călcată în grabă, iar la gât îi strălucea un lanţ fin de argint.

M-am bucurat să văd pe cineva la o vârstă atât de fragedă purtând asemenea haine. De fapt, nu mai văzusem un astfel de tânăr de… de când… demult.

Nu mi-a trebuit mult ca să îmi dau seama că era ceva în neregulă. În ciuda vestimentaţiei impresionante, tipul se purta cam bizar. Şoptea în continuu, făcea semne ciudate din mâna dreaptă şi îşi dădea ochii peste cap.

Am făcut doi paşi în spate şi m-am blocat. T-ul mare din argint de la gât, relicva aia culturală căpătată de cine-ştie-unde, crucifixul ăla blestemat strălucea chior în soare, ca şi cum lumina se ferea să îl arate lumii.

Dar era prea târziu. Junele a început să blagoslovească în stânga şi în dreapta şi, ca să se înlăture orice urmă de speranţă, câteva femei care îşi păstraseră genetic spiritul habotnic s-au aruncat în genunchi şi au început să bocească de fericire.

Într-o bătaie de pleoapă, cerul se umplu cu trei nave extraterestre, care zămisliră un muget metalic de nesuportat. Mulţimea a căzut moartă.

În nici treizeci de secunde, toate fiinţele umane de pe planetă erau moarte. Liniştea a căzut pe Pământ pentru totdeauna.

~*~

Addenda

Există o poveste, pe care copiii Zladesieni o spun în jurul focului plasmatic de adunătură, despre o planetă de la jumătatea interioară a braţului Orion – Cyngus, din Calea Lactee, unde dacă stai noaptea în linişte deplină, poţi auzi zgomote ca de rostogolire de sub pământ şi un cor de voci ca de stafie care vuiesc la nesfârşit „Quod Erat Demonstrandum” – numele unui mare erou căzut în luptă.

12 aprilie 2011

O poveste care seamănă cu asta :

The Senneela Cure by J.T. Heyman

Respectă-mi autoritatea!

Când m-am apucat de scris pe net am făcut-o pentru că eram foarte nervos pe nişte chestii. Aici puteam să mă descarc, lucru pe care nu l-am mai făcut de multă vreme. Se pare că ocaziile răsar din ce în ce mai des în ultimul timp.

Azi vreau să vă povestesc despre cumpărături.

Ca orice om, le faci. Te duci, intri într-un magazin şi îţi îndeşi coşul ăla minuscul cu multe căcaturi pe care le plăteşti cu vârf şi îndesat. Sau îi ceri unei tanti sau unui nene dubios lucrurile dorite şi le plăteşti cu vârf şi îndesat. Simplu!

Nu mai ţineţi peştele după raft, doamnă, că putem să îl mirosim!

La supermarket-ul din Piaţa Veteranilor nu e atât de simplu. Aici s-au făcut reguli speciale pentru oameni speciali. (hint: oamenii sunt atât de proşti încât atunci când mă duc eu la cumpărături se simte în aer creşterea de IQ.)

Aşa cum vă ziceam. Intru eu în supermarket setat pe o pâine şi pe nişte apă. Chestii lejere. Iau un coş, trântesc sacoşa luată de acasă în el (shop green, people!) şi mă duc spre raftul cu pâine. Raftul cu pâine era cândva în spatele raionului cu legume/fructe. Trecând prin zonă am luat şi nişte grepuri (adică grefe în româna de baltă). Până când să găsesc vreo duduie care să mă lămurească unde au teleportat de data asta pâinea, luasem şi apă şi suc şi alte căcaturi care au strict rolul de a mă îngrăşa şi mai tare atunci când zac şi mă uit la filme.

Cu un coş ca ăsta nici nu vreau să mă gândesc ce dai pe Dâmboviţa...

Ajungând la a doua femeie care dădea cu mopul pe jos şi nu ştia unde dracu’ e pâinea am decis să înlocuiesc pâinea cu chipsuri. Oricum amândouă sunt făcute din cartofi şi din ulei aşa că ce mai contează!

Pâine: Acum cu gust de bacon (pronunţat ba-con)

Lângă infinitatea vastă a chipsurilor era şi raftul cu pâine. Oricum nu mai contează. Important e că am ajuns la casă. Mâna-mi slabă, obişnuită doar cu odihna pe mouse şi eventuala agitaţie din antebraţ, tremura bezmetică din cauza coşului plin cu apă pâine şi alte nimicuri pe care nici măcar nu vroiam să le car până acasă. Le înşir în faţa vânzătoarei (sau casierei, cum dracu’ i se mai spune ăleia care scanează coduri de bare) şi plătesc. Vreo 50 de lei. Ie mult dom’le să dai atâta dăcât pentru nişte apă şi pâine.

Un aviator nu mai poate cumpăra nimic. Ruşine, Dinu Patriciu!

Scot banul şi plătesc în timp ce îndes căcaturile în plasă. Iau restul cu pumnul ca să nu îi las jigodiei vreo fisă de 10 bani şi o iau spre ieşirea care e cam la 3 metri de casă.

Hopa! Să vezi ce…

Iaca vin’ la mine-n cale

Ca să facă mult tam-tam

O jigodie-atât de mare

C-am zis că-i hipopotam.

Un caşalot îmbrăcat în albastru se uită la mine circumspect. Agentu’ pulii de pază.

-Îmi arăţi şi mie bonul?, zise el pronunţând cuvândul „bonul” cu o scuturare de buză.

Eu mă uit curios la el şi, din reflex tâmpit, scot portofelul, crezând că am apucat şi bonul odată cu restul. Nimic… Mă uit spre casă.

-Nu l-am luat de la casă, zic eu dând să ies din magazin. Biluţă după mine.

-Du-te şi ia-l.

Mă gândeam să îi zic, plin de mine, că pentru el sunt „Duceţi-vă şi luaţi-l.”, dar nu avea sens şi nici eu nesimţire. Mă duc şi îl iau.

Imagine furată de pe hotnews. Furată de ei de pe undeva. Muie!

Ia ăla bonul şi se uită atent când la el, când la sacoşa mega-plină. În mintea mea uşor enervată credeam că omu’ face cum a văzut la Metro sau la alte jeguri de ultra-magazine unde te tratează ca un infractor pentru că vor ei aşea. Termină de citit bonul, grea lectură trebuie să recunosc, şi se uită supărat la mine.

-Păi şi şerveţelele alea din buzunar?

Eu duc mâna la buzunarul în care aveam un pachet răpciugos şi aproape gol de şerveţele umede. Îl scot, jerpelit şi cu un preţ uzat pe el şi i-l dau. Paznicul morţii se uită la el de parcă era un cuţit însângerat.

-Păi ăsta de ce nu e pe bon?, mă întreabă sec.

-Pentru că nu l-am luat de aici, îi zic eu plictisit de situaţie şi vrând să mă car.

-Păi de ce nu l-ai declarat la intrare, că am văzut că ai intrat în grabă.

De ce nu l-am declarat la intrare, de parcă magazinul curului julit era stat de sine stătător şi eu, la intrare, trecusem graniţa ilicit (şi grăbit), îngrădind accesul organelor de pază la bunurile mele personale pentru întocmirea unui proces verbal cu acestea.

-Noroc că l-am văzut eu. Că avem camere de filmat şi dacă v-am văzut.

-E un pachet început, cu preţul pe el.

-Da, dar avem şi noi din astea.

Şerveţele umede - Au şi ei din astea

Să mori tu că aveţi şi voi! Nu aş fi crezut. De altfel, şerveţelele umede sunt o raritate pe care ţiganii o vând numai la metrou. Cum aş fi crezut eu că voi nu aveţi şerveţele umede.

-Ce puteam eu să fac cu opt şerveţele umede în magazin?, am încercat să apelez la raţiune.

-Da’ eu de unde să ştiu.

Eu îl privesc pierdut, uimit de prostia care zace în cele 140 de kilograme de carne din faţa mea.

-Data viitoare când vii trebuie să îmi arăţi dacă ai ceva care e şi în magazin.

Am trei pastile Orbit, am nişte praf şi nişte jeg în buzunarul drept şi dacă te uiţi pe bucile mele poţi să vezi nişte molecule de grăsime care provin din laptele de vacă de la Muller. Căcănarule!

Cum puteam eu să cumpăr de 50 de lei marfă doar ca să fur un pachet băşit de şerveţele umede. Eşti prost?

De fapt, întrebarea corectă e „Doare dacă eşti prost?”. Nu, să mori tu cu sughiţuri, te duci la magazin şi îţi iei trei sticle de apă ca să şuteşti nişte şerveţele umede? Ca să ce? Să le încarc?

Du-te-n morţii tăi de cretin care mă ţii pă mine din drum. Huo!

Data viitoare mă duc la magazin cu buzunarele goale. Ca să nu se mai pună creaturi din astea în calea fericirii mele.

Mai bine!

Mă duc în curul gol că poate un ţăran incult cu patru clase care a ajuns (de educat ce e) paznic la un supermarket băşit îmi va zice că are şi el acasă un tricou ca al meu şi mă va acuza că i-am spart casa şi i-am bătut bichonul.

În principiu, mori! Sănătate şi sictir!

În poză: inteligenţă