Odă Internetului

Ce bine-i când ești,
În cupru și în eter.
E bine când ești.
Dar ce zeu slăvești
Când ne părăsești
Și ura ni-i până la cer?

Tu seama nu-ți dai,
Că singuri ne lași.
O, milă să ai!
Căci doar tu știai
Pe unde-ascundeai
Imagini cu mici pisoiași.

Punct roșu în bara albastră
Din susul slovei de față
Doar tu știi s-aduci, tu măiastră!
Și-n ziua când în fereastră
Se curmă speranța noastră
Tu pleci și rămâne povață.

O, vino să legi înapoi
Un dialog suspinat în binar
Între marile pânze și noi.
O, tu fantasmă de soi,
Dătătoare de haz și gunoi,
Vino și nu pleca iar.

Cum am rămas fără cartelă de RATB în 300 de cuvinte

Scurt exercițiu de imaginație nelimitată, în limita a 300 de cuvinte (astea nu se pun).

RATB-ul e un loc oribil pe care îl detest cu sinceritate. Autobuzele sunt bătrâne, călătorii sunt bătrâni și până și eu sunt bătrân când merg. Dar merită. Odată, un controlor mi-a furat cartela și l-am iertat.

Mergeam odată de nu știu unde până într-un alt loc. În autobuz, cald. În stație, controlori. Lângă mine, o doamnă. Nici tânără, nici bătrână, cu un chip senin și ochi albaștri, copleșitor de frumoasă și, totodată, iremediabil fără bilet.

Controlorul era singur. De aceeași vârstă cu doamna. Mic, înghesuit și obez. Etern insistent și cu fire băgăcioasă. Mi-a cerut biletul. Apoi ei. Așa a început circul. Doamna rămăsese cu cartela goală și, pentru asta, îi părea foarte rău.

Controlorul nu vroia să audă scuze. El vroia un bilet. El vroia să arate cât zel are el în exces. Dar, analizând atent plasticul verde, bărbatul s-a albit. Amandina Taină.

Cu obrajii înroșiți, bărbatul o privi sfios. Ea îi zâmbi încet. Știa de când l-a văzut, dar a așteptat cu tact momentul. Încercând să se ascundă de puținii oameni care priveau, dar mai ales de mine, bărbatul i-a șoptit.

„Pozele nu pot iubi.

Te port la mine în haină.

Te ador oricui ai fi,

Amandina Taină.”

Atunci am auzit-o vorbind. Autobuzul era deja oprit în altă stație, iar buzele ei roșcate s-au deschis la fel de sigur ca ușile pneumatice. Nici el nu se aștepta să-i audă glasul și tresări când cuvintele îl mângâiară. Ea avea o voce de copil nostalgic, ascuțită și moale în același timp. Genul de voce care poate face doi bărbați să tremure, unul pe interior, altul la exterior. Vocea care face un bărbat să se întoarcă și să fugă.

„Iubirea e cum vrei să fie.

Iubește-mă și nu voi ști.

Dintre iubire și iertare

N-am să te iert cât voi trăi.”

Variile Speranţe

19 Martie 2011

Stăteam pe o bancă atunci când s-a întâmplat. Citeam o carte veche pe care o dezgropasem din bibliotecă – Ei sunt aici îi zicea. Nu o mai văzusem de când eram copil. E ironic, trebuie să recunosc; să citeşti o carte conspiraţionistă despre extratereştri tocmai în ziua în care ei vin pe Pământ. Chiar şi aşa, nimeni nu îşi închipuise vreodată cât de impresionant va fi acest eveniment. Până şi un vânt scăpat de Papă în timpul unei cuvântări transmise în direct la TV ar fi fost mai spectaculos. Au fost reacţii mai interesante când Facebook şi-a schimbat, întâmplător, aspectul.

Au apărut la orizont cu navele lor piramidale din aur şi au aterizat cu eleganţă pe gazonul din faţa Casei Poporului. După ce uşile cu aspect de sfincter metalic s-au deschis şi omuleţii cafenii cu ochi mari şi sticloşi, ca de vită, au intrat pe urmele iubitului conducător, lucrurile şi-au reluat cursul firesc.

Abia seara, la ştiri, s-a mai vorbit, în trecere, de venirea noilor speranţe. Ca de obicei, doar prezentatorilor le-a păsat. Mă rog, lor şi unui anume Lorin Fortuna, care a continuat să facă spume la gură timp de trei luni, până când a început să speculeze că până şi extratereştrii erau manipulaţi de o civilizaţie superioară şi malefică. Nimic nou la orizont.

Aşa cum au venit, aşa au fost uitaţi –  uşurel şi neinteresant.

~*~

Odată intraţi în camera unde dormeau parlamentarii, cafeniii au preluat puterea. Dolofanii începuseră să își facă griji – fie că fuseseră invadaţi de ţigani nervoşi, fie că mai venise încă cineva care să se arunce de la balcon.

Panica se instală imediat. Din câteva mişcări, oamenii de stat s-au adunat într-un colţ şi, înspăimântaţi, s-au luat în braţe şi au început să plângă. Omuleţii cafenii, desluşind într-o clipită graiul dobitoacelor terestre au început să vorbească să comunice.

– Venim în pace, uamenilor!

Atunci s-au produs primele descărcări spontane de vezică.

– V-am adus cu noi secretele guvernării succesuoase. De mâine, cu noi în frâul patriei, totul va merge funcţional pe deplin. Lumea nu se va mai plânge, afacerile vor înflori ca niciodată până acum şi viaţa pentru toată lumea va fi pretutindeni mai îmbunătăţită.

S-au auzit câteva urale confuze, ca niște nişte behăituri – lucru care nu i-a uimit pe vizitatori. Până la urmă, oamenii aceștia erau nişte fiinţe inferioare – nişte gândaci nițel mai deştepţi, care puteau fi striviţi în orice clipă cu o singură flexare a unei circumvoluţiuni supradezvoltate.

– Vă cerem decât un singur lucrul, oameni buni. Întotdeauna să respectaţi la noi seria de cerinţe vitale de comuniune. Ştim despre voi că aveţi un listă cu zece vorbe de înţelepciune pe care voi trebuie să le respectaţi întru stimă. Noi mai buni. Doar şapte kunvalh dăm.

Una: Să nu vă doriţi să conduceţi încă o dată din nou planeta în locul nostru.

Zwei: Să nu asupra noastră trageţi cu arme voastre. Imuni noi suntem şi răbdare puţină avem împotriva dobitoacelor.

Trii: Iubiţi între voi şi copii faceţi. Prosperitate aducem noi, în schimb doar cerem rămăşiţele mici de piele desprinsă de pe învelişul vostru. Vouă nu trebuie, noi imperiu clădim cu ele.

Patru: În fiecare zi zilnică, somn vă duceţi la capăt. Sănătate aduce pentru voi, valoare dă pielii voastre. Valoare voi, iubire noi.

Cincinic: Din cinci în cinci învârtiri în jurul stelei FXJ-9001, cinci din voi în spaţiu pleacă. Alegem voi pe ei pentru încrucişare cu alte specii dătătoare de bogăţii tegumentoase.

Şasă-kai: Mâncat nu la voi Pangasius. Mâncare divină este, numai otravă pentru oameni.

Şepte: Urât între voi nu mai. Rost război nu are. Război nu există de acum în față. Voi pace între voi, noi pace cu ceilalţi din cosmos.

Parlamentarii au răsuflat uşuraţi. Ideea că lucrurile se vor rezolva ca în filmele proaste, că deus ex machina există şi că viitorul sună într-adevăr bine îi făcea să fie fericiţi şi ghiduşi ca nişte şcolăriţe bărboase şi obeze.

– Un ultim lucru uitat noi. În oameni imaginari din cer, în Zumnedei nu credeţi mai voi. Nu există ei, spunem sigur noi.

– Poftim?, întrebă curios un nene care se ridică furibund din stiva de corpuri calde şi transpirate. Cum se poate aşa ceva? Cum puteţi spune că nu există?

– Călătorit prin univers milioane de – cum zice învârtiri în jurul soarelui vostru? Ani. Cercetat noi mult şi găsit nimic.

– Nu se poate! Dumnezeu prin voia Lui a dat cuvânt prin Biblie că ne iubeşte. Cine sunteţi voi să spuneţi că nu există?

– Garantat noi că nu e adevărat. Voi inventat la Doamne-Doamne aşa cum şi noi, acum milioane de generaţii inventat-am pe Fanglijara-Bunduc. Poveşti perpetuat fără voie. Nimeni nu gând când vorbea, uitată fu adevărul.

– Noi refuzăm aşa ceva!, se răsti bărbosul. Nu avem nevoie de nişte păgâni spaţiali să vină şi să se bage în treaba noastră. Totul merge bine aşa cum e, cine sunteţi voi să schimbaţi totul şi să ne minţiţi verde în faţă că bunul nostru Dumnezeu nu există?

Cafeniii s-au privit între ei preţ de o clipă şi și-au comunicat telepatic intenţiile. În secunda a doua, armele cu flux ionic au fost îndesate în beregatele dedublate ale târâturilor.

– Ultimă ofertă la noi este. Respectaţi dorinţă la noi şi lucrurile în lumea voastră bine vor merge. Nu cerem mult. Pe tavă dăm totul. Doar voi renunţaţi la iluzii şi piele-moartă la noi daţi. Simplu!

– Niciodat-!

Tiroida unui anume om, Varujan, fu spulberată de 50MW de putere ionică.

– Ultimă strigare! Răbdare la noi terminat. Noi control deplin luăm. Liberi voi este. Şapte reguli respectat voi. Interzis perpetuu credeţi în sfânt. Cine primul care încalcă înterdicţie, de zece mii de ori mai mulţi ca el omorâm. Cine nu respectă interdicţie, omorâm pe toată lumea! Înţeles? Mulţumim.

Senatorii priveau când spre capetele extratereştrilor, încreţite ca nişte stafide, când spre cadavrul care încă mai făcea gargară cu sânge şi se zbătea în spasme. Au zâmbit prietenos cu toţii şi au bătut palma.

Pământul, aşa cum era, nu mai era.

~*~

Omenirea a primit cu greu vestea că religia a fost interzisă. Nu le păsa cine era acum la putere şi că lumea era deodată un loc mult mai bun. Dacă nu puteau crede în basme, parcă nu puteau exista. Coloanele de fum de obiecte sfinte arse s-au zbătut pe cer săptămâni la rând. Specialiştii se îngrijorau că ar putea modifica atmosfera, dar noii conducători au clarificat nonșalant că puteau reface oricând aerul.

Totuşi, oricât de mult s-ar fi insistat asupra purificării religioase, nimic nu s-a putut rezolva fără puțină brutalitate. Die Neue Auschwitz a adunat în primele trei zile de la inaugurare cinci milioane de oameni încăpăţânaţi. În total s-au făcut cenușă vreo douăsprezece milioane. Conducătorii au spus că asta e un lucru bun, pentru că IQ-ul global crescuse cu 20 de puncte, iar averea pe cap de locuitor se dublase în urma reîmpărţirilor.

În scurtă vreme, lumea a uitat că a existat vreodată vreo zeitate sau vreun cult care să o slujească habotnic. Ne bucuram cu toții de noua viaţă fără stres şi singura noastră grijă era să generăm cât mai multă piele moartă.

Totul era numai lapte şi miere și rapăn uscat.

*~*

Dar românul e tot român şi credinţa lui în escrocherii e de neclintit. După ce isteria cu Die Neue Auscwitz s-a domolit şi toţi Anne Frank-ii troglodiţi au ieşit din ascunzători, s-a format o rezistenţă underground – Pro-Religia. Scopul lor era să păstreze învăţăturile creştine şi să le transmită din generaţie în generaţie. Ei vreau să relanseze creştinismul şi, odată ce puteau strânge destui adepţi, aveau de gând să răstoarne guvernarea cafeniu-stafidită, aducând Pământul înapoi în mâinile oamenilor normali.

Nimeni nu ştia cum reuşea Pro-Religia să rămână secretă. Toţi oamenii de rând erau conștienți de existenţa ei, dar, cumva, extratereştrii nu aflaseră niciodată. Se zvonea, cu o oarecare frică în voce, că forţele divine apărau rezistenţa şi că, într-o bună zi, Dumnezeu însuşi va interveni, alungând negura păgână.

Nimeni nu ştia când.

~*~

Într-o zi, în timp ce stăteam la coadă pentru recolta zilnică de piele moartă, am văzut în faţa mea un tânăr cam ciudat. Era îmbrăcat în negru şi stătea puțin cocoşat. Vestonul lui elegant îi acoperea cămaşa călcată în grabă, iar la gât îi strălucea un lanţ fin de argint.

M-am bucurat să văd pe cineva la o vârstă atât de fragedă purtând asemenea haine. De fapt, nu mai văzusem un astfel de tânăr de… de când… demult.

Nu mi-a trebuit mult ca să îmi dau seama că era ceva în neregulă. În ciuda vestimentaţiei impresionante, tipul se purta cam bizar. Şoptea în continuu, făcea semne ciudate din mâna dreaptă şi îşi dădea ochii peste cap.

Am făcut doi paşi în spate şi m-am blocat. T-ul mare din argint de la gât, relicva aia culturală căpătată de cine-ştie-unde, crucifixul ăla blestemat strălucea chior în soare, ca şi cum lumina se ferea să îl arate lumii.

Dar era prea târziu. Junele a început să blagoslovească în stânga şi în dreapta şi, ca să se înlăture orice urmă de speranţă, câteva femei care îşi păstraseră genetic spiritul habotnic s-au aruncat în genunchi şi au început să bocească de fericire.

Într-o bătaie de pleoapă, cerul se umplu cu trei nave extraterestre, care zămisliră un muget metalic de nesuportat. Mulţimea a căzut moartă.

În nici treizeci de secunde, toate fiinţele umane de pe planetă erau moarte. Liniştea a căzut pe Pământ pentru totdeauna.

~*~

Addenda

Există o poveste, pe care copiii Zladesieni o spun în jurul focului plasmatic de adunătură, despre o planetă de la jumătatea interioară a braţului Orion – Cyngus, din Calea Lactee, unde dacă stai noaptea în linişte deplină, poţi auzi zgomote ca de rostogolire de sub pământ şi un cor de voci ca de stafie care vuiesc la nesfârşit „Quod Erat Demonstrandum” – numele unui mare erou căzut în luptă.

12 aprilie 2011

O poveste care seamănă cu asta :

The Senneela Cure by J.T. Heyman

Dacă v-aş putea citi minţile…

Eu sunt paranoic. Sunt sigur că alţii îmi pot citi gândurile. E o senzaţie tâmpită când stai de vorbă cu cineva şi, cumva, ştii că personajul în cauză îţi umblă prin gânduri. Drept urmare, de fiecare dată când simt că mi se umblă în minte slobozesc cele mai crunte înjurături pe care le pot adresa acelei persoane – înjurături jenante legate de mame care fac lucruri necurate cu animale şi / sau unelte agricole. De obicei senzaţia dispare în timp util, la fel ca deja-vu-urile în care pot spune ce va spune celălalt înainte ca el să o spună.

Dar destul despre mintea mea slăbită şi isterică.

Dacă aş putea să citesc gândurile oricui pentru o zi aş face numai dobitocii.

Aş putea, aşa, la primă mână, să joc poker şi să mă blindez cu bani pentru toată viaţa. Aş rămâne în istorie drept cel mai bun jucător de poker din lume. Pentru eternitate.

Dar cititul minţilor e mult mai complex. Poţi face mârşăvii şi mai mari.

Aş încerca să îi citesc mintea Papei sau a Patriarhului sau al oricărei căpetenii de turme. Am, cumva, siguranţa că acolo sunt ascunse informaţii delicioase. Şi sunt sigur că ei sunt atei la rădăcină. Cel puţin voi putea vedea cu siguranţă că ei ştiu că sugar daddy-ul lor ceresc nu există.

Aş putea înţelege femeile.

Dacă aş citi mintea cuiva pe care îl întâlnesc pentru prima oară şi i-aş şti prima impresie, depinzând de aceasta, l-aş putea băga în pizda mă-sii sau l-aş face bun prieten fără bătăi de cap.

Citirea minţilor e cel mai mişto lucru.

Powered by Plinky

Tutorial DIY: Lampă de citit cu clemă

De ceva vreme încoace mă tot chinui cu cititul. Nu din cauză că n-am învăţat niciodată să citesc şi încă mai silabisesc subtitrările de la filmele cu bătăi de pe PRO TV, ci pentru că de fiecare dată când citesc noaptea, după ce mă ia somnul, trebuie să mă ridic din pat ca să închid becul.

Din lipsa unui loc de veioză ca lumea, m-am gândit să îmi cumpăr o mini lampă cu LED-uri care se prinde de carte. Văzusem ceva de genul ăsta în Cărtureşti, dar 40 de lei pentru un LED şi o baterie mi s-a părut cam mult.

Aşa că mi-am pus şapca de minitehnicus şi mi-am construit eu singur una. Pentru că aveam camera la îndemână, am făcut poze pas cu pas ca să vă arăt cum se face.

Materiale necesare

o clemă pentru hârtie

o lanternă ieftină din piaţă (sub 10 lei) sau una care zace stricată prin casă

bandă izolatoare

scoci

şurubelniţă răpănoasă

Instrucţiuni de ansamblare

Se demontează lanterna pentru a scoate piesele din ea.

mai sus: aparat cu care puteai deveni zeu în preistorie

Se extrag piesele de care vom avea nevoie.

LED-urile, abajurul (sau cum mă-sa i se spune), circuitul, bateriile şi capacul

şi maneta asta cu care se acţiona dinamul de doi bani dinăuntru

Acum se iau capacul şi clema pentru hârtie

adică astea

şi se lipesc maiestuos cu bandă izolatoare.

o dată

şi încă o dată ca să ţină

Acum luăm circuitul, LED-urile, bateriile şi plăsticăraia aferentă

aşa…

le desfacem ca să vadă lumea

lipim strâns cu multă bandă izolatoare şi poziţionăm frumos întrerupătorul

uităm să lipim cu scoci lentila de pe abajur, aşa că o lipim şi mai punem nişte bandă izolatoare pe deasupra ca să nu se vadă scociul

Am terminat partea cu lumina. Acum să terminăm şi cu suportul.

alăturăm ansamblul clemă – capac şi maneta

ca prin magie, cele două se vor fi lipit cu bandă izolatoare

procedăm la fel şi cu ansamblul producător de lumină

JDRANG!

Notă: lumina trebuie să bată înspre suport şi, implicit, spre pagina din carte – lipiţi ca atare.

Acum e aproape gata.

Desigur, lampa poate fi folosită aşa cum e, dar e prea neagră, prea rece. E prea serioasă! Am nevoie de ceva care să îmi distragă atenţia – şi aşa limitată – de la citit.

Am nevoie de un desen cu un ursuleţ care doarme cu scuipat pe o carte imensă!

Băgăm desenul (autocolant lipit pe carton) în gaura din capac.

aşa…

Apoi punem roata dinţată în spatele cartonului.

şi lipim cu încredere cu şi mai multă bandă izolatoare

Gata!

Am fabricat în 20 de minute o lampă foarte utilă care este şi eco pentru că am reciclat lanterna!

Acum îmi voi putea umple intelectul cu magicele taine ale literaturii până târziu în noapte fără să îmi scot ochii cu lumina de la spot-uri şi fără să trebuiască să mă mai ridic din pat ca să închid lumina.

Spor la construit! Vă las cu poze ale produsului final.