Scrisoare fără alinare

A plouat astă noapte.

Pe seară m-a sunat un vechi prieten și bun coleg. Omul care mi-a promis că mă bate după ce terminăm a doișpea. N-a făcut-o. Dar m-a lovit cu altceva. În seara asta mi-a adus aminte că oricine și orice are un sfârșit. Așa e lumea asta.

Știi, eu mă gândesc la moarte. Mai mult decât trebuie, probabil. Dar, zău. Din câți am pierdut, niciodată n-am fost mai pierdut decât de data asta.

Nu știu de ce. De fapt, cred că știu. Și mă supără asta.

În primul și, cred, cel mai important rând, n-am mai dat mâna de prea mult timp. După anii ăia în care fumam țigară după țigară, zi după zi. Când ne rupeam plămânii cu Black Stone cu cireșe, la scări, la centrală. În haine de iarnă, cu ghiozdanele pe jos. Tu, eu și Octav. Nu știu ce s-a întâmplat. Am schimbat clasele în liceu și, de la WoW pe servere piratate în fiecare după-amiază, am ajuns să vorbim când ne vedeam. Rar. Puțin. Și niciodată n-am văzut nimic rău în asta. Și mă condamn. Pentru că îmi pare rău.

Și știu că tot ce scriu aici e puțin fără sens. Că e egoist. Că nu ajută. Dar ce ajută? Acum doar amintirile mai au folos. Și, în cazul ăsta, scriu aici ca să te țin mai bine minte. Altceva n-am putere să fac.

În al doilea rând, e absurd! Suntem mult prea tineri ca să ne apucăm să facem din astea. Știi? E păcat. Pentru că am fost aproape atâta timp. Pentru că știam aceleași citate din South Park și ne enervam sistematic în pauze făcând ca girafa pe moarte, cu mâinile împreunate la gură și cu coatele apărându-ne coastele de loviturile care veneau, tot de la noi. Cu faptul împlinit, acum fiecare trebuie să plătească cumva. Unii prea puțin. Alții prea mult.

E crunt. Pentru că ți-am zis că nu e sănătos să mă gândesc la asta, dar o fac. E nedrept ca lumea să meargă mai departe și tu să te oprești. Pe bune. Vroiam să mai beau o bere cu tine. Să ne amintim cum era când eram mici. Când o enervam pe dirigintă până făcea tensiune și ne amenința că ne cheamă părinții la școală. Și tu răspundeai nonșalant „Și?”

Sau de data aia când am ieșit la biliard după capacitate, când totul era gata și totul stătea să înceapă.

Când beam prea multe două beri în rockotecă și făceam pogo, în fiecare săptămână, pe aceleași trei piese.

De prima zi din liceu când nu ne-am găsit clasa. Și l-am întrebat unde e IX B pe dirigintele nostru, pe care noi încă nu-l știam, care intra în clasă. Și el ne-a zis că nu știe, doar ca să râdă de noi când, într-un final, am ajuns la oră.

De dimineața aia, când aveam mate de la 7 și am dat culegerea la tot rândul din spate, ca să scrie „La mulți ani!” pe ea. Și după ce ne-am semnat toți, mi-ai zis că sunt un tâmpit, că aia e culegerea dirigului și m-ai ajutat apoi să șterg cu pic și corector.

De data aia când ne-am certat ușor, de la nu știu ce, și eu, din obișnuință, ți-am zis ceva de niște dumnezei. Și tu m-ai pocnit peste față, supărat, și mi-ai explicat prietenește că există doar un singur dumnezeu,

Și atunci, și acum, am mari dubii privind asta. Cine ar face așa ceva? Pedeapsa asta e nedreaptă pentru toți. Pentru unii mai mult. Pentru alții prea mult.

Și țin minte cu plăcere tot ce a fost. Că a fost frumos. Și așteptam să mai fie. Cândva. Când toate treburile astea, cică de om mare, se terminau. Și aveam din nou timp să chiulim de la ultima oră și să tragem o țigară, ca pe vremuri.

Aseară a plouat pe bună dreptate. Știi vorba aia.

Iar ăsta e ultimul rând. „De ce?” e o întrebare la care nimeni nu are răspuns. Și poate că așa e cel mai bine. Așa rămâne doar ce-a fost frumos. Adică tot.

Alin, asta-i pentru tine, prietene.

Anunțuri

Cucurigu

Am senzaţia că mă repet. Aşa e cu chestiile recurente.

Uneori, din nu şitu ce motiv tembel, îmi răsună în cap alarma ceasului deşteptător care mă trezea în şcoala primară. Era un ceas cu Mickey Mouse îmbrăcat în costum de paradă – chinezărie dubioasă – care bătea la tobă şi în loc de tobă era un ceas.

Lucrul ăsta mi se întâmplă nu des, dar de destule ori pe an ca să îmi facă inima să stea.

Ceasul cu pricina cucurigea ca să te trezească. Avea o voce electronică, proastă care te stresa cucurigind până când apăsai pe emblema de pe casca lui Mickey. Asociez zgomotul ăla oribil cu gândul că trebuie să mă trezesc şi să mă duc – fir-as mă-sa a dracu’ – la vechea şcoală.

Să spunem că atunci când am trecut în şcoala generală sunetul care mă bântuia mă amuza. Ce dubios era când eram în 1-4…

În liceu îmi provoca momente lungi de gândire. Oare de ce aud alarma aia tâmpită? Mi-e dor de copilărie sau am vreun complex legat de cocoşul care îmi scotea peri albi până îl trânteam şi îi scoteam bateriile?

Acum…

Acum e cu totul altă poveste. Nu prea mă mai interesează din ce străfund al minţii îmi răsună cucurigul. Acum mă sperie de moarte gândul că orăcăitul ăla nu se opreşte. Că sună… şi sună – din ce în ce mai tare. Şi mă trezesc din nou, eu, copil de 10 ani nervos că trebuie să merg la şcoală. Mă enervează gândul că pierd 10 ani. Şi deşi mereu îmi spun că ar trebui să-mi pară bine, că i-aş retrăi ştiind ce urmează, mă întristează ideea că mă trezesc atunci când visul e chiar mişto şi trebuie să mă ridic din pat, să mă îmbrac şi să mă duc în clasa a doua. La lecţii de căcat fără pauză, la copii proşti şi la baţa la palmă…

Tocmai am realizat… Am urât şcoala primară şi încă mai am traume.
Ura!

Variile Speranţe

19 Martie 2011

Stăteam pe o bancă atunci când s-a întâmplat. Citeam o carte veche pe care o dezgropasem din bibliotecă – Ei sunt aici îi zicea. Nu o mai văzusem de când eram copil. E ironic, trebuie să recunosc; să citeşti o carte conspiraţionistă despre extratereştri tocmai în ziua în care ei vin pe Pământ. Chiar şi aşa, nimeni nu îşi închipuise vreodată cât de impresionant va fi acest eveniment. Până şi un vânt scăpat de Papă în timpul unei cuvântări transmise în direct la TV ar fi fost mai spectaculos. Au fost reacţii mai interesante când Facebook şi-a schimbat, întâmplător, aspectul.

Au apărut la orizont cu navele lor piramidale din aur şi au aterizat cu eleganţă pe gazonul din faţa Casei Poporului. După ce uşile cu aspect de sfincter metalic s-au deschis şi omuleţii cafenii cu ochi mari şi sticloşi, ca de vită, au intrat pe urmele iubitului conducător, lucrurile şi-au reluat cursul firesc.

Abia seara, la ştiri, s-a mai vorbit, în trecere, de venirea noilor speranţe. Ca de obicei, doar prezentatorilor le-a păsat. Mă rog, lor şi unui anume Lorin Fortuna, care a continuat să facă spume la gură timp de trei luni, până când a început să speculeze că până şi extratereştrii erau manipulaţi de o civilizaţie superioară şi malefică. Nimic nou la orizont.

Aşa cum au venit, aşa au fost uitaţi –  uşurel şi neinteresant.

~*~

Odată intraţi în camera unde dormeau parlamentarii, cafeniii au preluat puterea. Dolofanii începuseră să își facă griji – fie că fuseseră invadaţi de ţigani nervoşi, fie că mai venise încă cineva care să se arunce de la balcon.

Panica se instală imediat. Din câteva mişcări, oamenii de stat s-au adunat într-un colţ şi, înspăimântaţi, s-au luat în braţe şi au început să plângă. Omuleţii cafenii, desluşind într-o clipită graiul dobitoacelor terestre au început să vorbească să comunice.

– Venim în pace, uamenilor!

Atunci s-au produs primele descărcări spontane de vezică.

– V-am adus cu noi secretele guvernării succesuoase. De mâine, cu noi în frâul patriei, totul va merge funcţional pe deplin. Lumea nu se va mai plânge, afacerile vor înflori ca niciodată până acum şi viaţa pentru toată lumea va fi pretutindeni mai îmbunătăţită.

S-au auzit câteva urale confuze, ca niște nişte behăituri – lucru care nu i-a uimit pe vizitatori. Până la urmă, oamenii aceștia erau nişte fiinţe inferioare – nişte gândaci nițel mai deştepţi, care puteau fi striviţi în orice clipă cu o singură flexare a unei circumvoluţiuni supradezvoltate.

– Vă cerem decât un singur lucrul, oameni buni. Întotdeauna să respectaţi la noi seria de cerinţe vitale de comuniune. Ştim despre voi că aveţi un listă cu zece vorbe de înţelepciune pe care voi trebuie să le respectaţi întru stimă. Noi mai buni. Doar şapte kunvalh dăm.

Una: Să nu vă doriţi să conduceţi încă o dată din nou planeta în locul nostru.

Zwei: Să nu asupra noastră trageţi cu arme voastre. Imuni noi suntem şi răbdare puţină avem împotriva dobitoacelor.

Trii: Iubiţi între voi şi copii faceţi. Prosperitate aducem noi, în schimb doar cerem rămăşiţele mici de piele desprinsă de pe învelişul vostru. Vouă nu trebuie, noi imperiu clădim cu ele.

Patru: În fiecare zi zilnică, somn vă duceţi la capăt. Sănătate aduce pentru voi, valoare dă pielii voastre. Valoare voi, iubire noi.

Cincinic: Din cinci în cinci învârtiri în jurul stelei FXJ-9001, cinci din voi în spaţiu pleacă. Alegem voi pe ei pentru încrucişare cu alte specii dătătoare de bogăţii tegumentoase.

Şasă-kai: Mâncat nu la voi Pangasius. Mâncare divină este, numai otravă pentru oameni.

Şepte: Urât între voi nu mai. Rost război nu are. Război nu există de acum în față. Voi pace între voi, noi pace cu ceilalţi din cosmos.

Parlamentarii au răsuflat uşuraţi. Ideea că lucrurile se vor rezolva ca în filmele proaste, că deus ex machina există şi că viitorul sună într-adevăr bine îi făcea să fie fericiţi şi ghiduşi ca nişte şcolăriţe bărboase şi obeze.

– Un ultim lucru uitat noi. În oameni imaginari din cer, în Zumnedei nu credeţi mai voi. Nu există ei, spunem sigur noi.

– Poftim?, întrebă curios un nene care se ridică furibund din stiva de corpuri calde şi transpirate. Cum se poate aşa ceva? Cum puteţi spune că nu există?

– Călătorit prin univers milioane de – cum zice învârtiri în jurul soarelui vostru? Ani. Cercetat noi mult şi găsit nimic.

– Nu se poate! Dumnezeu prin voia Lui a dat cuvânt prin Biblie că ne iubeşte. Cine sunteţi voi să spuneţi că nu există?

– Garantat noi că nu e adevărat. Voi inventat la Doamne-Doamne aşa cum şi noi, acum milioane de generaţii inventat-am pe Fanglijara-Bunduc. Poveşti perpetuat fără voie. Nimeni nu gând când vorbea, uitată fu adevărul.

– Noi refuzăm aşa ceva!, se răsti bărbosul. Nu avem nevoie de nişte păgâni spaţiali să vină şi să se bage în treaba noastră. Totul merge bine aşa cum e, cine sunteţi voi să schimbaţi totul şi să ne minţiţi verde în faţă că bunul nostru Dumnezeu nu există?

Cafeniii s-au privit între ei preţ de o clipă şi și-au comunicat telepatic intenţiile. În secunda a doua, armele cu flux ionic au fost îndesate în beregatele dedublate ale târâturilor.

– Ultimă ofertă la noi este. Respectaţi dorinţă la noi şi lucrurile în lumea voastră bine vor merge. Nu cerem mult. Pe tavă dăm totul. Doar voi renunţaţi la iluzii şi piele-moartă la noi daţi. Simplu!

– Niciodat-!

Tiroida unui anume om, Varujan, fu spulberată de 50MW de putere ionică.

– Ultimă strigare! Răbdare la noi terminat. Noi control deplin luăm. Liberi voi este. Şapte reguli respectat voi. Interzis perpetuu credeţi în sfânt. Cine primul care încalcă înterdicţie, de zece mii de ori mai mulţi ca el omorâm. Cine nu respectă interdicţie, omorâm pe toată lumea! Înţeles? Mulţumim.

Senatorii priveau când spre capetele extratereştrilor, încreţite ca nişte stafide, când spre cadavrul care încă mai făcea gargară cu sânge şi se zbătea în spasme. Au zâmbit prietenos cu toţii şi au bătut palma.

Pământul, aşa cum era, nu mai era.

~*~

Omenirea a primit cu greu vestea că religia a fost interzisă. Nu le păsa cine era acum la putere şi că lumea era deodată un loc mult mai bun. Dacă nu puteau crede în basme, parcă nu puteau exista. Coloanele de fum de obiecte sfinte arse s-au zbătut pe cer săptămâni la rând. Specialiştii se îngrijorau că ar putea modifica atmosfera, dar noii conducători au clarificat nonșalant că puteau reface oricând aerul.

Totuşi, oricât de mult s-ar fi insistat asupra purificării religioase, nimic nu s-a putut rezolva fără puțină brutalitate. Die Neue Auschwitz a adunat în primele trei zile de la inaugurare cinci milioane de oameni încăpăţânaţi. În total s-au făcut cenușă vreo douăsprezece milioane. Conducătorii au spus că asta e un lucru bun, pentru că IQ-ul global crescuse cu 20 de puncte, iar averea pe cap de locuitor se dublase în urma reîmpărţirilor.

În scurtă vreme, lumea a uitat că a existat vreodată vreo zeitate sau vreun cult care să o slujească habotnic. Ne bucuram cu toții de noua viaţă fără stres şi singura noastră grijă era să generăm cât mai multă piele moartă.

Totul era numai lapte şi miere și rapăn uscat.

*~*

Dar românul e tot român şi credinţa lui în escrocherii e de neclintit. După ce isteria cu Die Neue Auscwitz s-a domolit şi toţi Anne Frank-ii troglodiţi au ieşit din ascunzători, s-a format o rezistenţă underground – Pro-Religia. Scopul lor era să păstreze învăţăturile creştine şi să le transmită din generaţie în generaţie. Ei vreau să relanseze creştinismul şi, odată ce puteau strânge destui adepţi, aveau de gând să răstoarne guvernarea cafeniu-stafidită, aducând Pământul înapoi în mâinile oamenilor normali.

Nimeni nu ştia cum reuşea Pro-Religia să rămână secretă. Toţi oamenii de rând erau conștienți de existenţa ei, dar, cumva, extratereştrii nu aflaseră niciodată. Se zvonea, cu o oarecare frică în voce, că forţele divine apărau rezistenţa şi că, într-o bună zi, Dumnezeu însuşi va interveni, alungând negura păgână.

Nimeni nu ştia când.

~*~

Într-o zi, în timp ce stăteam la coadă pentru recolta zilnică de piele moartă, am văzut în faţa mea un tânăr cam ciudat. Era îmbrăcat în negru şi stătea puțin cocoşat. Vestonul lui elegant îi acoperea cămaşa călcată în grabă, iar la gât îi strălucea un lanţ fin de argint.

M-am bucurat să văd pe cineva la o vârstă atât de fragedă purtând asemenea haine. De fapt, nu mai văzusem un astfel de tânăr de… de când… demult.

Nu mi-a trebuit mult ca să îmi dau seama că era ceva în neregulă. În ciuda vestimentaţiei impresionante, tipul se purta cam bizar. Şoptea în continuu, făcea semne ciudate din mâna dreaptă şi îşi dădea ochii peste cap.

Am făcut doi paşi în spate şi m-am blocat. T-ul mare din argint de la gât, relicva aia culturală căpătată de cine-ştie-unde, crucifixul ăla blestemat strălucea chior în soare, ca şi cum lumina se ferea să îl arate lumii.

Dar era prea târziu. Junele a început să blagoslovească în stânga şi în dreapta şi, ca să se înlăture orice urmă de speranţă, câteva femei care îşi păstraseră genetic spiritul habotnic s-au aruncat în genunchi şi au început să bocească de fericire.

Într-o bătaie de pleoapă, cerul se umplu cu trei nave extraterestre, care zămisliră un muget metalic de nesuportat. Mulţimea a căzut moartă.

În nici treizeci de secunde, toate fiinţele umane de pe planetă erau moarte. Liniştea a căzut pe Pământ pentru totdeauna.

~*~

Addenda

Există o poveste, pe care copiii Zladesieni o spun în jurul focului plasmatic de adunătură, despre o planetă de la jumătatea interioară a braţului Orion – Cyngus, din Calea Lactee, unde dacă stai noaptea în linişte deplină, poţi auzi zgomote ca de rostogolire de sub pământ şi un cor de voci ca de stafie care vuiesc la nesfârşit „Quod Erat Demonstrandum” – numele unui mare erou căzut în luptă.

12 aprilie 2011

O poveste care seamănă cu asta :

The Senneela Cure by J.T. Heyman

Respectă-mi autoritatea!

Când m-am apucat de scris pe net am făcut-o pentru că eram foarte nervos pe nişte chestii. Aici puteam să mă descarc, lucru pe care nu l-am mai făcut de multă vreme. Se pare că ocaziile răsar din ce în ce mai des în ultimul timp.

Azi vreau să vă povestesc despre cumpărături.

Ca orice om, le faci. Te duci, intri într-un magazin şi îţi îndeşi coşul ăla minuscul cu multe căcaturi pe care le plăteşti cu vârf şi îndesat. Sau îi ceri unei tanti sau unui nene dubios lucrurile dorite şi le plăteşti cu vârf şi îndesat. Simplu!

Nu mai ţineţi peştele după raft, doamnă, că putem să îl mirosim!

La supermarket-ul din Piaţa Veteranilor nu e atât de simplu. Aici s-au făcut reguli speciale pentru oameni speciali. (hint: oamenii sunt atât de proşti încât atunci când mă duc eu la cumpărături se simte în aer creşterea de IQ.)

Aşa cum vă ziceam. Intru eu în supermarket setat pe o pâine şi pe nişte apă. Chestii lejere. Iau un coş, trântesc sacoşa luată de acasă în el (shop green, people!) şi mă duc spre raftul cu pâine. Raftul cu pâine era cândva în spatele raionului cu legume/fructe. Trecând prin zonă am luat şi nişte grepuri (adică grefe în româna de baltă). Până când să găsesc vreo duduie care să mă lămurească unde au teleportat de data asta pâinea, luasem şi apă şi suc şi alte căcaturi care au strict rolul de a mă îngrăşa şi mai tare atunci când zac şi mă uit la filme.

Cu un coş ca ăsta nici nu vreau să mă gândesc ce dai pe Dâmboviţa...

Ajungând la a doua femeie care dădea cu mopul pe jos şi nu ştia unde dracu’ e pâinea am decis să înlocuiesc pâinea cu chipsuri. Oricum amândouă sunt făcute din cartofi şi din ulei aşa că ce mai contează!

Pâine: Acum cu gust de bacon (pronunţat ba-con)

Lângă infinitatea vastă a chipsurilor era şi raftul cu pâine. Oricum nu mai contează. Important e că am ajuns la casă. Mâna-mi slabă, obişnuită doar cu odihna pe mouse şi eventuala agitaţie din antebraţ, tremura bezmetică din cauza coşului plin cu apă pâine şi alte nimicuri pe care nici măcar nu vroiam să le car până acasă. Le înşir în faţa vânzătoarei (sau casierei, cum dracu’ i se mai spune ăleia care scanează coduri de bare) şi plătesc. Vreo 50 de lei. Ie mult dom’le să dai atâta dăcât pentru nişte apă şi pâine.

Un aviator nu mai poate cumpăra nimic. Ruşine, Dinu Patriciu!

Scot banul şi plătesc în timp ce îndes căcaturile în plasă. Iau restul cu pumnul ca să nu îi las jigodiei vreo fisă de 10 bani şi o iau spre ieşirea care e cam la 3 metri de casă.

Hopa! Să vezi ce…

Iaca vin’ la mine-n cale

Ca să facă mult tam-tam

O jigodie-atât de mare

C-am zis că-i hipopotam.

Un caşalot îmbrăcat în albastru se uită la mine circumspect. Agentu’ pulii de pază.

-Îmi arăţi şi mie bonul?, zise el pronunţând cuvândul „bonul” cu o scuturare de buză.

Eu mă uit curios la el şi, din reflex tâmpit, scot portofelul, crezând că am apucat şi bonul odată cu restul. Nimic… Mă uit spre casă.

-Nu l-am luat de la casă, zic eu dând să ies din magazin. Biluţă după mine.

-Du-te şi ia-l.

Mă gândeam să îi zic, plin de mine, că pentru el sunt „Duceţi-vă şi luaţi-l.”, dar nu avea sens şi nici eu nesimţire. Mă duc şi îl iau.

Imagine furată de pe hotnews. Furată de ei de pe undeva. Muie!

Ia ăla bonul şi se uită atent când la el, când la sacoşa mega-plină. În mintea mea uşor enervată credeam că omu’ face cum a văzut la Metro sau la alte jeguri de ultra-magazine unde te tratează ca un infractor pentru că vor ei aşea. Termină de citit bonul, grea lectură trebuie să recunosc, şi se uită supărat la mine.

-Păi şi şerveţelele alea din buzunar?

Eu duc mâna la buzunarul în care aveam un pachet răpciugos şi aproape gol de şerveţele umede. Îl scot, jerpelit şi cu un preţ uzat pe el şi i-l dau. Paznicul morţii se uită la el de parcă era un cuţit însângerat.

-Păi ăsta de ce nu e pe bon?, mă întreabă sec.

-Pentru că nu l-am luat de aici, îi zic eu plictisit de situaţie şi vrând să mă car.

-Păi de ce nu l-ai declarat la intrare, că am văzut că ai intrat în grabă.

De ce nu l-am declarat la intrare, de parcă magazinul curului julit era stat de sine stătător şi eu, la intrare, trecusem graniţa ilicit (şi grăbit), îngrădind accesul organelor de pază la bunurile mele personale pentru întocmirea unui proces verbal cu acestea.

-Noroc că l-am văzut eu. Că avem camere de filmat şi dacă v-am văzut.

-E un pachet început, cu preţul pe el.

-Da, dar avem şi noi din astea.

Şerveţele umede - Au şi ei din astea

Să mori tu că aveţi şi voi! Nu aş fi crezut. De altfel, şerveţelele umede sunt o raritate pe care ţiganii o vând numai la metrou. Cum aş fi crezut eu că voi nu aveţi şerveţele umede.

-Ce puteam eu să fac cu opt şerveţele umede în magazin?, am încercat să apelez la raţiune.

-Da’ eu de unde să ştiu.

Eu îl privesc pierdut, uimit de prostia care zace în cele 140 de kilograme de carne din faţa mea.

-Data viitoare când vii trebuie să îmi arăţi dacă ai ceva care e şi în magazin.

Am trei pastile Orbit, am nişte praf şi nişte jeg în buzunarul drept şi dacă te uiţi pe bucile mele poţi să vezi nişte molecule de grăsime care provin din laptele de vacă de la Muller. Căcănarule!

Cum puteam eu să cumpăr de 50 de lei marfă doar ca să fur un pachet băşit de şerveţele umede. Eşti prost?

De fapt, întrebarea corectă e „Doare dacă eşti prost?”. Nu, să mori tu cu sughiţuri, te duci la magazin şi îţi iei trei sticle de apă ca să şuteşti nişte şerveţele umede? Ca să ce? Să le încarc?

Du-te-n morţii tăi de cretin care mă ţii pă mine din drum. Huo!

Data viitoare mă duc la magazin cu buzunarele goale. Ca să nu se mai pună creaturi din astea în calea fericirii mele.

Mai bine!

Mă duc în curul gol că poate un ţăran incult cu patru clase care a ajuns (de educat ce e) paznic la un supermarket băşit îmi va zice că are şi el acasă un tricou ca al meu şi mă va acuza că i-am spart casa şi i-am bătut bichonul.

În principiu, mori! Sănătate şi sictir!

În poză: inteligenţă

 

 

 

 

Cum să furi lucruri corect

De ce fur eu de pe net? Pentru că aproape tot timpul fur lucruri care se mai găsesc numai pe net.

Mă enervează din ce în ce mai tare oamenii care dau filme spre furat. Uneori mă enervez atât de mult încât îmi vine să muşc fetuşi. Alteori cât să scriu postări triste pe blog…

Observ cu tristeţe că în toate descrierile torrenţilor găseşti următoarele:

Movie info :
GENRE………: Action | Crime | Thriller
IMDB RATING…: 6.8/10 (2.320 votes)
LINK……….: *link*

Release info :
RELEASE NAME..: Nume.Film.DeUndeAFostFurat.XviD.V2.RoSubbed-cinel_afurat
RELEASE SIZE..: 1.36 GiB
RUNTIME…….: 1h 51mn
VIDEO CODEC…: XviD
FRAMERATE…..: 25.000 fps
BITRATE…….: 1 618 Kbps
RESOLUTION….: 720×304 pixels
AUDIO………: English MP3 CBR @ 128 Kbps
SUBTITLES…..: Romanian
ENCODER…….: omulcarefurăfilme
SOURCE……..: 720P IMAGINE

Mai observă cineva ceva neînregulă?

De ce nu se sinchiseşte nimeni să dea un copy/paste la regizor, scenarist, director de imagine, monteur, şofer, ecler, mamifer, inginer şi instalaltor? Copy. Paste. Atât!

Ok, să înţeleg că datoria asta s-a făcut prin postarea link-ului către IMDb. But seriously! Mă doare fix în cur cine a rip-uit filmul.  Mă interesează, în schimb, dacă omul care a pus filmul pe net a pus chiar filmul acela şi nu încă un film porno cu pitici păroşi. Faptul că un torrent conţine date despre oamenii care chiar l-au făcut mă face să am încredere. Nu ştiu de ce.

E foarte frustrant să găseşti un film fără informaţii despre regizor (cel puţin).  De exemplu dacă vreau să fur „The Day The Earth Stood Still” ca un nesimţit, de unde ştiu dacă îl fur pe cel din 2008 sau pe cel din 1951 dacă în descrierea lui văd doar informaţii despre calitatea audio excepţională pe care oricum nu o poţi simţi prin boxele de 2 bani din laptop.

E ca şi cum ai fura cărţi de pe net şi în descriere îţi spune cineva că pagina e dreptunghiulară şi că e scris negru pe alb cu Times New Roman, corp 12. Te bucuri că eşti informat, doar nu ai vrea să citeşti o carte numită „Poetica” scrisă roz pe galben cu Comic Sans corp 4.21. Dar vei fi şi mai nervos atunci când ai downloadat asta care era catalogată greşit:

Hint: Ăla nu-i Aristotel!

 

Cu atât mai nervos vei fi când dai peste „Edward Cullen Book Pack”. (M-am enervat doar scriind asta)

Cine a creat produsul pe care îl voi lua (citiţi „fura”)? E ceea ce caut?

Nu ştiu! Pentru că naţia noastră nu mai e demult interesată de autori.

Serios, furtul de pe net ar fi mai acceptabil dacă s-ar menţiona autorii. În felul ăsta nimeni nu mai face nici bani şi nici nu se mai face cunoscut.

Vă urăsc, furacilor de filme. Mă urăsc implicit şi pe mine.

Furaţi cum trebuie. Menţionaţi autorii.

Pam – Pam!

Venirea 1.5

Cuvând înainte:
Dragă cititorule,
Ceea ce vei citi te va putea ofensa. Dacă punctele de vedere care nu corespund cu viziunea ta despre lume te irită sau te indispun, atunci consideră acest alineat drept un avertisment.

Dacă aş putea învia un personaj fictiv pentru o zi, cine ar fi şi de ce?

Bonus: Ce aş face eu în acea zi?

Nici n-a trebuit sa ma gandesc prea mult. Alegerea în cauză e firească, poate chiar prea facilă.

Iisuse – I choose you!

L-am ales pe cel mai faimos personaj fictiv pentru că:

1. În primul rând, faptul că e fictiv e de necontestat. Există atâtea alte zeităţi care îl preced şi care îi împărtăşesc povestea vieţii încât nu mai e loc de dubiu. De exemplu: Dionise, Osiris, Mithra, chiar şi Zalmoxe (într-o măsură) – nu intru aici în detalii asupra fiecăruia – Google them.

2. E cel mai interesant personaj de adus la viaţă şi dă posibilitatea naşterii unui întreg fenomen pe care îl consider foarte interesant de anazilat.

Să presupunem următoarele. Iisus apare dintr-o dată pe Pământ şi este recunoscut ca atare – adică toată lumea creştină şi crezătoare acceptă acest lucru, fără a avea vreo îndoială.

Primii care vor ajunge la faţa locului vor fi fericiţi şi confuzi. La fel şi protagonistul. Probabil se va produce un lucru numit miracol – un termen folosit corect aici, dar care este folosit greşit de atât de multe ori încât înţelesul i-a fost ştirbit).

Mai repede decât ai zice „peşte”, mass-media va profita hulpav de potenţialul evenimentului şi îl va face unic subiect de discuţie pe tot mapamondul.

În următoarea oră, o lume aproape întreagă de creştini se vor simţi îndreptăţiţi şi oarecum superiori restului. Până la urmă, s-a dovedit (lucru pe care nu l-au putut face timp de o mie şi câteva sute de ani) că au dreptate.

Apoi va urma, cel mai probabil, un exod de proporţii inimaginabile. O pletoră de credincioşi se vor îmbulzi spre locul unde se află cel proaspăt reînviat. Văzând habotnicia de care dă dovadă poporul român (cel puţin latura lui creştină) când vine vorba de cele sfinte, pot spune cu siguranţă că partea noastră de popor se va buluci, nevoie mare, ca să îl vadă. Despre alte naţii sau confesiuni nu ştiu – deşi e prilej ca toată lumea să se înghesuie.

Aşadar vom avea milioane de oameni care se vor îmbulzi. Milioane care vor vrea să ajungă în acelaşi loc şi în acelaşi timp. Oamenii sunt oameni, deci fiecare îşi va pune propriul interes înainte de toate. De câte ori aţi văzut o îmbulzeală care să se termine fără victime? Nu mă refer neapărat la morţi (deşi aici vor fi cu siguranţă), dar fără oameni călcaţi în picioare nu se poate.

Luând în considerare că readucerea lui Iisus pe Pământ înseamnă că Apocalipsa a început şi că Judecata de Apoi se petrece, probabil că (nu ştiu sigur, deci nu bag mâna în foc) oamenii vor avea un scop mai mare decât cel de a ajunge la cel reînviat. Oamenii vor vrea locuri în primul rând la spectacolul vieţii de apoi şi a noii împărăţii.

E inevitabil ca un creştin iubitor (sau o creştină) mai iute la mânie să nu găsească prilej de scandal. Motivul poate fi oricare: că se împinge lumea, că i-a luat-o altcineva înainte, că i se pare lui anormal că toată lumea merge acolo (că doar e destul Iisus pentru toată lumea, nu trebuie să meargă toţi odată), sau cine ştie de ce. E nevoie doar de un cot în coaste, un ghiont, un şut la tibie – ştiţi voi, lucruri care se petrec şi când vrei să te urci în 41 sau în orice hărăbaie de transport în comun). Atunci se va dezlănţui haosul.

Îmbulzeală, dezordine, habotnicie şi, probabil, multă violenţă; totul în mai puţin de o zi.

E mai puţin important ce va face Iisus în ziua sa pe Pământ (sper că nu aţi uitat că e reînviat doar pentru o zi şi că, de fapt, aceasta nu e „acea” reînviere, ci doar un studiu de caz mic şi nevinovat). Cert e că prin readucerea lui, s-au demonstrat de la sine câteva lucruri importante (dau din nou cu presupusul):

1. Credincioşii ar încălca principiul păcii, iubirii şi înfrăţirii fără să clipească dacă asta le-ar aduce un beneficiu în eternitate sau dacă le-ar aduce orice fel de beneficiu profitabil (poate că sunt rău, presupunând asta)

2. Ar pune la încercare credinţele şi non-credinţele întregii populaţii de pe planetă. Sunt mai mult ca sigur că rata convertirilor ar creşte exponenţial când se dovedeşte că o religie „CHIAR ARE DREPTATE!”

3. Aducerea în realitate a unui concept poate fi destructivă, chiar dacă, prin sinea lui, conceptul acela este unul infinit de paşnic şi de bun. Mă rog, paşnic nu tocmai – Niciun Dumnezeu nu e uşă de biserică!

Deci, de ce l-am ales pe Iisus?

Pentru că vreau ca lumea să înţeleagă (ce ţel imposibil) că există iubire şi bunătate în noi fără să avem pe cineva sau ceva superior nouă care să ne impună asta. Nu trebuie să fim buni şi înţelegători din frică faţă de zeităţi. Putem fi buni prin natura noastră. Trebuie doar să nu fim nişte găozari unii cu alţii. Se poate! Pe bune!

Pentru că vreau ca lumea să înţeleagă că a dus credinţa înspre ridicol. Nu sunt cel mai în măsură să zic asta, dar (strict din punctul meu de vedere) s-a ajuns ca lumea (şi prin „lumea” mă refer la credincioşi) să se roage mai mult la sfinţi şi la moaşte şi mai puţin către Dumnezeu, Fiul şi Sfântul Duh. Înţeleg că există şi că e nevoie de sfinţi, dar în Decalog era pomenit şi lucrul cu „chipul cioplit” – şi nu poţi nega cu desăvârşire aspectul acesta doar pentru că e în ograda ta, oricare ar fi argumentele.

Pentru că lumea ar fi mult mai bună dacă oamenii şi-ar folosi minţile, timpul şi resursele pentru scopuri utile şi concrete şi pentru că împreună putem face mult mai mult.

În concluzie:

Când eram mic, doctorul la care mă ducea mama când eram bolnav – domnul doctor Ţunduc (un domn care purta mustaţă şi ochelari şi care semăna perfect cu imaginea clasică a doctorului din afişele informative de pe pereţii policlinicii) – avea un remediu pentru răceli şi gripe care era mai bun ca orice Biseptol, Ospen sau alte pastile cu gust nasol: „Lichide, lichide şi iar lichide!”. Mereu încheia lista de recomandări cu sfatul acesta.

Un sfat similar pentru toată lumea de pretutindeni, indiferent de inteligenţă, rasă, religie, sex, poziţie geografică, înălţime, apetit, rezistenţă etc.: Gândiţi, gândiţi şi iar gândiţi! Faceţi totul cu minte – de preferat a voastră.

Bonus:

Ce aş face eu în ziua magică?

Considerând că ştiu ce se petrece, aş face următoarele, nu neapărat în ordinea aceasta:

1. Cafea cu zahăr şi lapte (se vor găsi la discreţie, pentru că cine va mai supraveghea ceva atunci?)

2. TV-ul pe un post de ştiri (nu neapărat autohton)

3. Un Twitter deschis (va fi sigur cel mai trending topic care a fost vreodată)

Voi sta relaxat şi voi privi cum o cohortă îşi încalcă spontan principiile pe care şi le cultivă cuminţi şi conştiincios la biserică şi pretutindeni – cum oameni cu sisteme netăgăduite de valori se comportă contrar acestora fără să conştientizeze, darămite să vadă ironia din acţiunile lor.

M-aş mai gândi şi la ce s-ar fi întâmplat dacă l-aş fi reînviat pe Superman. Probabil că ar fi fost mai constructiv…

Powered by Plinky

(a)BIS

De câteva zile tot mă roade problema asta.

Ştiu…

De ce are lumea nevoie de a adăuga într-o înşiruire elementul n BIS?

Vagonul 1 BIS, numărul 12 BIS, etajul şnoişpe BIS.

Ce curu’ curului? Chiar e nevoie să bisuim numere? Nu sunt destule (gen, o infinitate)?

Opriţi-vă, număraţi ca nişte oameni întregi la cap, lăsaţi dracului superstiţiile şi ocupaţi-vă de lucruri mai importante pentru umanitate.

Atâta tot.