Audacitate

Audacitate – o poveste scurtuță

Alin e un student modest. Alin e un student mediocru. Și, ca toți studenții, lui Alin nu-i place să învețe. Pe o scară de la 1 la „Rahat”, voința lui Alin e o latrină. Așadar, Alin e un împătimit al cluburilor.

Venind din partea unui băiat care nu face niciodată primul pas și care nu a avut niciodată vreo inițiativă, ideea lui genială din acea seară, când se relaxau cu toții pe ritmurile bâțâitoare de muzică, a luat prin surprindere atât pe prietenii lui de distracție, dar și întreaga viață culturală din București.

Stai. Înainte să vă povestesc mai departe, probabil că ar trebui să menționez contextul în care lui Alin i-a venit această idee absolut magnifică. Poate așa, veți înțelege și mai bine de ce este ea atât de revoluționară.

Prin 2013, toamna, un anume băiat Sergiu, hipster incurabil, poet și oponent vehement al mersului în club, a fost obligat să meargă în club la balul lui de absolvire. Ei bine, Sergiu a găsit o metodă deșteaptă, și inerent hipsterească, de a protesta. S-a dus în club, și-a luat un Martini, s-a așezat ferm pe o canapea, și-a scos din geantă „Cartea cărților de poezie” a lui Păunescu și a început să citească.

Bineînțeles, toată lumea a început să tragă de el. Ba vroiau ca el să se ridice și să danseze, ba vroiau să lase cartea și doar atât. Unii râdeau și arătau cu degetul, alții priveau cu dezaprobare. Dar, surpriză! Gestul lui a atras atenție. Au apărut poze pe facebook cu el citind și, de acolo, s-a născut mai întâi o dezbatere pro-contra citit și cultură. Detestând atenția care i se acorda, Sergiu s-a retras în sihăstria Bibliotecii Naționale. De atunci nu s-a mai auzit nimic despre el, dar curentul pe care l-a lansat a făcut senzație.

În doar câteva luni, în fiecare club din București puteai găsi cel puțin trei oameni care citeau, la canapele diferite. Apoi câte zece laolaltă; străini care se întâlneau la fața locului, cu cartea în mână, și formau un fel de cenaclu literar sau cerc de lectură. Ei îi spuneau „club de cititori”. Când se întâlneau doi oameni care citeau aceeași carte, nu era neobișnuit să împartă impresii și sugestii bibliografice, urlând unul în urechea celuilalt.

Prin 2014, vara, au intrat în acțiune organizațiile culturale neguvernamentale, care au adus în cluburi mini-biblioteci ticsite cu volume de toate genurile, în principal literatură clasică pentru cititorii hardcore și literatură ușoară pentru noii inițiați care nu se pot concentra atât de bine pe muzica bubuindă din club. Adevărații campioni terminau un volum, cap-coadă, înainte să vină zorii și să se termine petrecerea.

Fenomenul a început să prindă și prin afară, dar fără mare succes. În schimb, la noi, lucrurile luau amploare ca într-un tăvălug. În 2016, inevitabil, s-a produs prima adunare completă involuntară. Toți oamenii din club stăteau așezați pe canapele și scaune, chiar și pe ringul de dans, și citeau. În acea noapte, 236 de oameni au dat un tur de forță și au terminat de citit „Frații Karamazov” a lui Dostoievski. Ironic, lucrul acesta s-a întâmplat în Kulturhaus.

Bineînțeles, până în 2017, vara, nu mai mergea nimeni în club ca să danseze. Toată lumea stătea pe jos, în lumina laserelor și a flash-urilor și citeau pe acompaniamenul unor DJ specializați pe lecture-trance sau bookstep. Ocazional, mai existau oameni care se ridicau, amorțiți, și făceau o pauză de la citit, întinzându-și preț de câteva secunde mâinile și picioarele pe ritmul piesei. Nu prea mult, însă. Dacă făceai pauze prea lungi, erai văzut ca un paria.

Ei bine, revenind la Alin și la ideea sa revoluționară, e de mirat cum nimeni, în cei aproape cinci ani de când fenomenul a luat amploare, nu s-a gândit la așa ceva. Pe la două și jumătate, după ce terminase prima carte, puțin amețit de la băutură și profitând de o mică defecțiune tehnică din cauza căreia s-a oprit muzica, Alin s-a întors către cei din jur și a rostit fraza care a făcut istorie:

–          Auzi? Hai să mergem să citim undeva unde e liniște și ne putem auzi unii cu alții!

Anunțuri

Despre controalele în RATB și RATB în general

Ăsta e un subiect pe care îl iubesc infinit de mult. Așa că mă lungesc. Dacă citiți, mă bucur 🙂

Am 23 de ani, locuiesc de 5 ani în București și merg în fiecare zi de lucru cu cel puțin patru „mașini” diferite. Sunt genul care dacă n-are abonament, are sigur bani de bilet pe cardul electronic. I’ve seen a lot of shit.

CAPITOLUL I: CONTROALELE

Din câte am observat, controalele în RATB se fac în 3 feluri: Raid, Ninja și Filtru.

RAID:

Controlul RAID este cel mai des întâlnit. Mașina oprește în stație, se urcă toată lumea, urcă și nemâncații de controlori, se închid ușile și, înainte ca cineva să aibă timp să se prindă de bare/să scoată cartela/să valideze/etc, abilii protectori ai transportului în comun blochează cititoarele și trec la inspectat.

Dacă n-ai apucat să validezi și n-ai abonament, ai belit metaforicul belengher. La abonament merge să nu validezi, nu-ți zice nimeni nimic dacă ai abonament și nu ai validat. Dacă ai Portofel Electonic® și n-ai validat călătoria, începe scandalul.

Pe controlori nu-i interesează că abia ai urcat și n-ai apucat să validezi pentru că și-au băgat ei coada prea repede. Înep cu teorii de genul „Dar era obligația dumneavoastră să validați. De când mergeți cu autobuzul?” De parcă vechimea „ca călător” ar avea vreo relevanță. Orice ai face, dacă ești prins, profesioniștii în controlul biletelor te vor lua la mișto.

NINJA:

Controlul NINJA este asemănător primului, însă este direcționat în special către cei care nu plătesc/validează.

Mașina oprește în stație, urcă lumea și controlorii, se închid ușile și se așteaptă. De obicei băieții așteaptă un minut-două și după aia acționează. Atunci ești mâncat. Nu mai ai nicio scuză că n-ai validat. Ai făcut vizibilă intenția ta de a nu plăti. Asta e! Iei amendă sau te înțelegi.

It’s super effective!

FILTRU:

În ultimele două săptămâni, am întâlnit de cel puțin 5 ori controlul FILTRU. De obicei pe linia lui 336 sau 61, chiar înainte de Politehnica (este un centru medical Doris – chiar în dreptul lui. Cunoscătorii, probabil știu.)

Controlul FILTRU se face între stații. Se oprește mașina în dreptul unui grup de aproximativ mai mult de 10 controlori, se deschid ușile, controlorii urcă și se controlează rapid. Cei cu mâța în sac sunt dați jos, ușile se închid și mașina pleacă.

Acest gen de control este eficient, dar e exagerat. Să organizezi un flagrant, să lungești și mai mult o călătorie care deja merge ca ochiul mortului e de-a dreptul nesimțit. Dar, vigilența și eterna Corectitudine® a controlorilor nu poate fi stârpită nici gând.

CAPITOLUL II: CONTROLORII

Controlorii controlează cu precădere tinerii sub 25 de ani. Apoi, ca preferință, merg după femeile până în 35, apoi bărbații până în 35. Ești, în mare, în siguranță dacă vârsta pe care ți-o trădează înfățișarea pare peste 40-45 de ani; atunci nu mai ești controlat pentru că poți fi pasibil de Pensionarism® sau Veteranism®.

Când începe controlul, controlorul te înghesuie într-un colț, îți ține baraj sau te se proptește lângă scaunul tău, ca și cum te-ar fi prins deja fără bilet. Cu un ton sigur pe sine, care sugerează că el te-a acuzat de neplată încă de când s-a urcat în mașină, îți cere Legitimația de Călător® și îți întinde timp de o fracțiune de secundă legitimație în aria generală a câmpului tău vizual. Niciodată n-am reținut numele vreunui specimen pentru că n-ai timp, fizic, să citești, darămite să reții.

După ce îți verifică datele, dacă ești în regulă, s-a terminat.

Dacă NU ești în regulă, atunci începe distracția (de ambele părți).

Controlorii pot fi catalogați după două criterii.

II.1 După dotare

II.1.1 Clasi-controlorul

Are o cartelă electronică cu care blochează cititoarele. Ideal pentru controlurile RAID și FILTRU.

II.1.2 Inspector Gadget

Are un Smartfon® pe Android care are pe spate cititor de carduri. Ideal pentru controlurile tip NINJA. De obicei este un specimen mai tânăr.

II.2 După suflet

II.2.1 Soul Controller

Este controlorul care te iartă, care te lasă în pace și care „înțelege” că ești tânăr, că și el a fost odată. Specimen RAR, dar existent în cel puțin 2 exemplare întâlnite de mine. N-am avut onoarea să fiu prins de un astfel de exemplar, dar am văzut pe alții cum s-au descurcat.

II.2.2 The Pack-controller

Lucrează în haită, te amendează, te dă jos. No escape. Controlorul cel mai des întâlnit.

II.2.3 Big-Mouth

Face scandal ca să se facă remarcat. El este cel care provoacă o scenă pe care o agravează, acuzându-te că provoci o scenă. Plin de zel, nu suportă să fie înduplecat de către martori. Ba mai mult, dacă cineva intervine (așa cum des se întâmplă), controlează și pe persoana care intervine.

CAPITOLUL III: RATB ÎN GENERAL

Deși, pentru mine, RATB-ul este principalul mijloc de transport, îl urăsc atât de mult încât mi-am luat bicicletă ca să nu mai merg cu RATB-ul. Dar tot trebuie să merg cu RATB-ul pentru că nu merg iarna sau dacă e prea frig. Sau dacă plouă.

RATB-ul este murdar. Un jeg.

Dacă ar fi după mine, și aș fi eu, deodată manager la RATB, aș face următoarele chestii:

1. Aș scoate gratuitatea pentru pensionari și le-aș da aceeași reducere ca pentru studenți. Excepție ar fi doar pensiile abject de mici. Dar dacă ești un octogenar cu pensie cât un salariu decent, nu cred că ar trebui să te plimbi pe moca. În orice caz, și pensionarii ar fi obligați să aibă cartelă, pe care să o valideze. Dacă stai să te uiți, ma bine de 80% din călători sunt pensionari, deci nu plătesc. Dacă te uiți și mai bine, pensionarii sunt cei care comentează și se plâng cel mai des de autobuzele vechi și jegoase sau de aglomerație. În același timp, pensionarii au cele mai voluminoase bagaje pentru că marea majoritate fac naveta din Apusului până în Obor ca să ia ouă cu 10 bani mai ieftine.

2. Aș face obligatorie intrarea pe la ușile din față și coborârea pe la mijloc. Așa e civilizat și nu mai trebuie să te rogi de toată lumea ca să se dea la o parte, doar să te întâlnești cu gloata care a urcat deja și s-a făcut ca sardinele. Câte coborâri n-am ratat din cauza lucrurilor de genul ăsta. Mai mult, aș face taxarea în stație – ca la metrou, cu turnicheți. Stația să fie o clădire închisă în dreptul căreia să se oprească autobuzele, oamenii validează, intră, așteaptă mașina și se urcă. Aș suplimenta numărul autobuzelor (din banii obținuți prin taxarea tuturor călătorilor) și, așa, s-ar reduce aglomerația.

3. Aș încerca să fac transportul gratuit, susținut din fonduri publice și publicitate. It’s free, but at a price.

4. Aș controla la sânge performanțele șoferilor. Unii conduc de parcă ar căra cartofi. Alții se mișcă mai pohales. Unii opresc în intersecții mari, chiar dacă e verde, dar semaforul de la pietoni pâlpâie pe verde, ceea ce indică că se va face roșu și la mașini în următoarele 20 de secunde; și nici măcar nu e aglomerat. Nu i-aș mai lăsa să asculte radio/muzică în cabina lor. Dacă vorbesc la telefon fără hands-free, -25% din salar per incident și abonament de o săptămână gratis pentru călători. Dacă folosesc hands-free și zbiară ca niște troglodiți sau discută despre niște chestii care pe nimeni nu interesează, același tratament.

5. Aș introduce o persoană care acționează ca un OPC în fiecare stație/mașină. Dacă ești cocalar și ești dat jos, poate înveți o lecție.

6. Aer condiționat în toate mașinile, inclusiv alea vechi.

7. Reînnoirea completă a parcului cu mașini noi. Accentul se pune pe capacitatea totală (jos+în picioare) și confort, nu neapărat pe firmă.

Și mai sunt atât de multe de spus…

Cucurigu

Am senzaţia că mă repet. Aşa e cu chestiile recurente.

Uneori, din nu şitu ce motiv tembel, îmi răsună în cap alarma ceasului deşteptător care mă trezea în şcoala primară. Era un ceas cu Mickey Mouse îmbrăcat în costum de paradă – chinezărie dubioasă – care bătea la tobă şi în loc de tobă era un ceas.

Lucrul ăsta mi se întâmplă nu des, dar de destule ori pe an ca să îmi facă inima să stea.

Ceasul cu pricina cucurigea ca să te trezească. Avea o voce electronică, proastă care te stresa cucurigind până când apăsai pe emblema de pe casca lui Mickey. Asociez zgomotul ăla oribil cu gândul că trebuie să mă trezesc şi să mă duc – fir-as mă-sa a dracu’ – la vechea şcoală.

Să spunem că atunci când am trecut în şcoala generală sunetul care mă bântuia mă amuza. Ce dubios era când eram în 1-4…

În liceu îmi provoca momente lungi de gândire. Oare de ce aud alarma aia tâmpită? Mi-e dor de copilărie sau am vreun complex legat de cocoşul care îmi scotea peri albi până îl trânteam şi îi scoteam bateriile?

Acum…

Acum e cu totul altă poveste. Nu prea mă mai interesează din ce străfund al minţii îmi răsună cucurigul. Acum mă sperie de moarte gândul că orăcăitul ăla nu se opreşte. Că sună… şi sună – din ce în ce mai tare. Şi mă trezesc din nou, eu, copil de 10 ani nervos că trebuie să merg la şcoală. Mă enervează gândul că pierd 10 ani. Şi deşi mereu îmi spun că ar trebui să-mi pară bine, că i-aş retrăi ştiind ce urmează, mă întristează ideea că mă trezesc atunci când visul e chiar mişto şi trebuie să mă ridic din pat, să mă îmbrac şi să mă duc în clasa a doua. La lecţii de căcat fără pauză, la copii proşti şi la baţa la palmă…

Tocmai am realizat… Am urât şcoala primară şi încă mai am traume.
Ura!

Adunânu-mi mingile pentru a scrie

Mi-e mai uşor să scriu în mult ignorata şmecherică „QuickPress”. Mă simt ca şi cum aş scrie o tâmpenie pe Facebook 😀 – sau poate că de obicei mă cac pe mine când văd un document gol în faţă.

Uite aici o chestie bună pe care o s-o bag în mine. GODLY GOODNESS

In other news, I’m all-go for dumping my shit here on a daily basis. Maybe that will help in some way.