Cum am rămas fără cartelă de RATB în 300 de cuvinte

Scurt exercițiu de imaginație nelimitată, în limita a 300 de cuvinte (astea nu se pun).

RATB-ul e un loc oribil pe care îl detest cu sinceritate. Autobuzele sunt bătrâne, călătorii sunt bătrâni și până și eu sunt bătrân când merg. Dar merită. Odată, un controlor mi-a furat cartela și l-am iertat.

Mergeam odată de nu știu unde până într-un alt loc. În autobuz, cald. În stație, controlori. Lângă mine, o doamnă. Nici tânără, nici bătrână, cu un chip senin și ochi albaștri, copleșitor de frumoasă și, totodată, iremediabil fără bilet.

Controlorul era singur. De aceeași vârstă cu doamna. Mic, înghesuit și obez. Etern insistent și cu fire băgăcioasă. Mi-a cerut biletul. Apoi ei. Așa a început circul. Doamna rămăsese cu cartela goală și, pentru asta, îi părea foarte rău.

Controlorul nu vroia să audă scuze. El vroia un bilet. El vroia să arate cât zel are el în exces. Dar, analizând atent plasticul verde, bărbatul s-a albit. Amandina Taină.

Cu obrajii înroșiți, bărbatul o privi sfios. Ea îi zâmbi încet. Știa de când l-a văzut, dar a așteptat cu tact momentul. Încercând să se ascundă de puținii oameni care priveau, dar mai ales de mine, bărbatul i-a șoptit.

„Pozele nu pot iubi.

Te port la mine în haină.

Te ador oricui ai fi,

Amandina Taină.”

Atunci am auzit-o vorbind. Autobuzul era deja oprit în altă stație, iar buzele ei roșcate s-au deschis la fel de sigur ca ușile pneumatice. Nici el nu se aștepta să-i audă glasul și tresări când cuvintele îl mângâiară. Ea avea o voce de copil nostalgic, ascuțită și moale în același timp. Genul de voce care poate face doi bărbați să tremure, unul pe interior, altul la exterior. Vocea care face un bărbat să se întoarcă și să fugă.

„Iubirea e cum vrei să fie.

Iubește-mă și nu voi ști.

Dintre iubire și iertare

N-am să te iert cât voi trăi.”

Anunțuri