Pentru gândaci – o poveste de seară

Untitled-1

– Bună seara! Am venit să dau pentru gândaci.

Deschid ușa și sunt întâmpinat cu replica asta. Casc ochii, îmi trec un “what the fuck” prin minte și îl las pe nenea cu butelie galbenă în spate să intre în casă. Acest Ghost Buster al libărcilor. Deja îmi închipui cum îmi dă cu flit pe la bot și pleacă relaxat cu tot ce am în casă (care și-așa nu e a mea). De-ar duce și gunoiul, dacă tot.

– Îmi trebuie doi litri de apă.

Mă mir că n-are soluția deja făcută, că sigur nu-i e sete. Dar îmi dau seama repede că e mult mai practic s-o prepare pe loc în fiecare casă. Mă aplec către o sticlă goală de Dorna de lângă canapea. Îmi aduc aminte instant că am făcut-o pușcărie pentru o ploșniță aseară. Îi scot repede alta de sub chiuvetă. Noroc că n-am dus gunoiul dimineață. Păcat că nu l-am dus. Acum o să vadă că nu l-am dus. I-o umplu cu apă de la cadă și el o toarnă peste un căpăcel de soluție albă.

– Vă dau repede pe la margini, da’ să lăsați vreo cinșpe minute. Să nu spălați.

Îmi aduc aminte că-mi zic de vreo trei săptămâni să dau cu mopul. Și n-am dat. Mă uit confuz la el și-i zic din priviri “chiar credeți că aveam de gând să spăl în seara asta toată casa, doar așa, c-ați venit dumneavoastră cu stropitul?” În fine, se apucă și-mi spurcă pereții pe margini și-mi povestește cum trebuie să dau cu soluție profesionistă, că altfel nu merge.

– Dacă nu dăm, vin de la vecinii de jos. Să știți că s-au plâns unii.

Sunt sigur că s-au plâns. Am văzut și eu cum arată gândacii din blocul ăsta. Se cunoaște că e bloc din zonă bună, că-s cât casa, băi, băiatule. Am văzut doar 4-5 exemplare într-un an și jumătate de când stau aici. Restul cred că erau prea mari ca să se strecoare prin ghenă sau ce crăpături or mai fi prin pereți. Jur, sunt cât o brichetă din aia mică și neagră de la BIC.

– Vă mai las niște soluție ca să mai dați după șase zile.

Mă întreb în gând de ce 6 și nu 7? De ce nu 40, ca la praznic? Realizez că nu pot gândi din cauza substanței care pute. N-o pot mirosi cu nasul înfundat, dar îmi lăcrimează ochii. Cu atât mai mult cu cât tocmai am aflat că am program personal de dezinsecție tocmai duminică. DIY or go home. Wait! I am home!

– Da’ să nu spuneți la nimeni că v-am lăsat substanță.

Ce face? Chiar n-aveam chef să dețin substanțe interzise prin casă. Dacă-mi vine control? O să trebuiască să am grijă cu cine vorbesc până duminică, atunci când, aparent, o să scap de toată zeama asta albă și puțitoare? E o idee bună să scriu asta? Nu știu.

– Să nu uitați s-o agitați înainte!

Sunt destul de agitat eu. Ce să mai… Tocmai mi-am dat seama că nenea poartă mască pe față. Eu nu port. Și, totuși, eu sunt ăla care rămâne în norul ăsta toxic. Nu-l întreb dacă are să-mi dea și mie o mască. O să stau cu ușa de la balcon deschisă. Și așa n-a venit căldura, deci tot aia e.

Câți metri aveți dumneavoastră aici?

1,72. Ce relevanță are? A! Casa. Habar n-am.

– Înseamnă că aveți ca la vecini, că-s toate la fel aici.

No shit, Sherlock! Ești la etajul 2, ceea ce înseamnă că ai mai făcut 22 de garsoniere până acum.

– Aveți dumneavoastră un calculator să faceți 35 ori 3?

Am. 105 face. A, shit! E cu plată? Mai bine nu deschideam și făceam și eu o pomană gândacilor. Ălora mici, care încăpeau. Ăia pe care nu-i mânca prietenul și colocatarul meu, păianjenul – care probabil a murit și el cu ocazia asta. Și chiar am rămas, dracului, singur în casă.