Dacă aș fi deștept, m-aș îmbogăți

Plouă.

De două luni plouă. 

Nu mai pot cu ploaia. Să moară ploaia.

Ploaia e rece. E udă. E multă. Și ca să-l citez pe bunicu-meu, prea multă ploaie nu face bine la agricultură.

Dar ploaia e. Trebuie să mulțumim Încălzirii Globale™®©. Mulțumim lui Doamne-Doamne că picură din trafaletul magic. Mulțumim Uraniei că a plecat de la B1. Poate că de asta plouă.

Să revenim. Ziceam că aș fi bogat dacă aș fi deștept.

Plouă de două luni. De două luni mă prinde ploaia aproape zilnic pentru că n-am umbrelă.

De unde se cumpără umbrelele? Pe bune!

De ce nu se cumpără de la orice chioșc dat pe lumea asta și autorizat sau nu de Primăria Municipiului București? Pana mea, toți biznismenii și biznizoaicele și-au tras gheretă și vând ziare de scandal, reviste traduse prost, țigări, cola, cafea de la automat, ultima ediție din Chinezării de Colecție, jucării care nu se dau cu nicio revistă, semințe, horoscop, integrame, sudoku, gumă de mestecat, de șters, xantan și orice altceva. Dar nu umbrele. 

În 6 ani de bucureștime am găsit umbrelă la chioșc o singură dată. A costat 10 lei. Făcea 2. Și am pierdut-o.

E atât de greu să te gândești, tu, ca proprietar de lanț de chioșcuri sau de chioșc independent și de sine stătător, că ai putea să vinzi umbrele și să faci un profit nesimțit, dar legitim? Nu-i greu, dar unde să găsești oameni care vor să cumpere o umbrelă când vine ploaia? Pe stradă? La orice colț? Hm… Dacă ar fi și chioșcuri acolo…

Deci, asta era. Dacă eram deștept. Îmi deschideam o tarabă la Rosetti, în capăt la 336, ca să-i fac concurență tănții care e mereu acolo. Sau una la Hala Traian, că acolo se vinde orice, mai puțin ceva util; cum ar fi o umbrelă. 

Planul e ăsta. În weekend trag o fugă până la Dragonul Roșu. Iau umbrele de 2 lei de toți banii pe care îi am. Și după aia fac biznis. 5 x ROI, here I come. 

Dacă n-o fac eu, poate o faci tu, drag cititor. Tocmai ți-am dat o idee.

Să salvăm Bucureștiul de umezime!

Împreună.

Anunțuri

Audacitate

Audacitate – o poveste scurtuță

Alin e un student modest. Alin e un student mediocru. Și, ca toți studenții, lui Alin nu-i place să învețe. Pe o scară de la 1 la „Rahat”, voința lui Alin e o latrină. Așadar, Alin e un împătimit al cluburilor.

Venind din partea unui băiat care nu face niciodată primul pas și care nu a avut niciodată vreo inițiativă, ideea lui genială din acea seară, când se relaxau cu toții pe ritmurile bâțâitoare de muzică, a luat prin surprindere atât pe prietenii lui de distracție, dar și întreaga viață culturală din București.

Stai. Înainte să vă povestesc mai departe, probabil că ar trebui să menționez contextul în care lui Alin i-a venit această idee absolut magnifică. Poate așa, veți înțelege și mai bine de ce este ea atât de revoluționară.

Prin 2013, toamna, un anume băiat Sergiu, hipster incurabil, poet și oponent vehement al mersului în club, a fost obligat să meargă în club la balul lui de absolvire. Ei bine, Sergiu a găsit o metodă deșteaptă, și inerent hipsterească, de a protesta. S-a dus în club, și-a luat un Martini, s-a așezat ferm pe o canapea, și-a scos din geantă „Cartea cărților de poezie” a lui Păunescu și a început să citească.

Bineînțeles, toată lumea a început să tragă de el. Ba vroiau ca el să se ridice și să danseze, ba vroiau să lase cartea și doar atât. Unii râdeau și arătau cu degetul, alții priveau cu dezaprobare. Dar, surpriză! Gestul lui a atras atenție. Au apărut poze pe facebook cu el citind și, de acolo, s-a născut mai întâi o dezbatere pro-contra citit și cultură. Detestând atenția care i se acorda, Sergiu s-a retras în sihăstria Bibliotecii Naționale. De atunci nu s-a mai auzit nimic despre el, dar curentul pe care l-a lansat a făcut senzație.

În doar câteva luni, în fiecare club din București puteai găsi cel puțin trei oameni care citeau, la canapele diferite. Apoi câte zece laolaltă; străini care se întâlneau la fața locului, cu cartea în mână, și formau un fel de cenaclu literar sau cerc de lectură. Ei îi spuneau „club de cititori”. Când se întâlneau doi oameni care citeau aceeași carte, nu era neobișnuit să împartă impresii și sugestii bibliografice, urlând unul în urechea celuilalt.

Prin 2014, vara, au intrat în acțiune organizațiile culturale neguvernamentale, care au adus în cluburi mini-biblioteci ticsite cu volume de toate genurile, în principal literatură clasică pentru cititorii hardcore și literatură ușoară pentru noii inițiați care nu se pot concentra atât de bine pe muzica bubuindă din club. Adevărații campioni terminau un volum, cap-coadă, înainte să vină zorii și să se termine petrecerea.

Fenomenul a început să prindă și prin afară, dar fără mare succes. În schimb, la noi, lucrurile luau amploare ca într-un tăvălug. În 2016, inevitabil, s-a produs prima adunare completă involuntară. Toți oamenii din club stăteau așezați pe canapele și scaune, chiar și pe ringul de dans, și citeau. În acea noapte, 236 de oameni au dat un tur de forță și au terminat de citit „Frații Karamazov” a lui Dostoievski. Ironic, lucrul acesta s-a întâmplat în Kulturhaus.

Bineînțeles, până în 2017, vara, nu mai mergea nimeni în club ca să danseze. Toată lumea stătea pe jos, în lumina laserelor și a flash-urilor și citeau pe acompaniamenul unor DJ specializați pe lecture-trance sau bookstep. Ocazional, mai existau oameni care se ridicau, amorțiți, și făceau o pauză de la citit, întinzându-și preț de câteva secunde mâinile și picioarele pe ritmul piesei. Nu prea mult, însă. Dacă făceai pauze prea lungi, erai văzut ca un paria.

Ei bine, revenind la Alin și la ideea sa revoluționară, e de mirat cum nimeni, în cei aproape cinci ani de când fenomenul a luat amploare, nu s-a gândit la așa ceva. Pe la două și jumătate, după ce terminase prima carte, puțin amețit de la băutură și profitând de o mică defecțiune tehnică din cauza căreia s-a oprit muzica, Alin s-a întors către cei din jur și a rostit fraza care a făcut istorie:

–          Auzi? Hai să mergem să citim undeva unde e liniște și ne putem auzi unii cu alții!