Cum am rămas fără cartelă de RATB în 300 de cuvinte

Scurt exercițiu de imaginație nelimitată, în limita a 300 de cuvinte (astea nu se pun).

RATB-ul e un loc oribil pe care îl detest cu sinceritate. Autobuzele sunt bătrâne, călătorii sunt bătrâni și până și eu sunt bătrân când merg. Dar merită. Odată, un controlor mi-a furat cartela și l-am iertat.

Mergeam odată de nu știu unde până într-un alt loc. În autobuz, cald. În stație, controlori. Lângă mine, o doamnă. Nici tânără, nici bătrână, cu un chip senin și ochi albaștri, copleșitor de frumoasă și, totodată, iremediabil fără bilet.

Controlorul era singur. De aceeași vârstă cu doamna. Mic, înghesuit și obez. Etern insistent și cu fire băgăcioasă. Mi-a cerut biletul. Apoi ei. Așa a început circul. Doamna rămăsese cu cartela goală și, pentru asta, îi părea foarte rău.

Controlorul nu vroia să audă scuze. El vroia un bilet. El vroia să arate cât zel are el în exces. Dar, analizând atent plasticul verde, bărbatul s-a albit. Amandina Taină.

Cu obrajii înroșiți, bărbatul o privi sfios. Ea îi zâmbi încet. Știa de când l-a văzut, dar a așteptat cu tact momentul. Încercând să se ascundă de puținii oameni care priveau, dar mai ales de mine, bărbatul i-a șoptit.

„Pozele nu pot iubi.

Te port la mine în haină.

Te ador oricui ai fi,

Amandina Taină.”

Atunci am auzit-o vorbind. Autobuzul era deja oprit în altă stație, iar buzele ei roșcate s-au deschis la fel de sigur ca ușile pneumatice. Nici el nu se aștepta să-i audă glasul și tresări când cuvintele îl mângâiară. Ea avea o voce de copil nostalgic, ascuțită și moale în același timp. Genul de voce care poate face doi bărbați să tremure, unul pe interior, altul la exterior. Vocea care face un bărbat să se întoarcă și să fugă.

„Iubirea e cum vrei să fie.

Iubește-mă și nu voi ști.

Dintre iubire și iertare

N-am să te iert cât voi trăi.”

Anunțuri

Dumb Flies

Am să fac o presupunere ciudată şi voi spune că mulţi dintre voi au deschis geamul primăvara ca să aerisească.

Atunci, pot spune cu certitudine că aţi întâlnit specia de muşte cretine care intră în cameră şi se învârt ca ameţitele…

Sunt absolut fascinante. Nu le vezi niciodată intrând şi le găseşti mereu învârtindu-se în acelaşi loc – centrul camerei.

Cum reuşesc nişte muşte care, să fim sinceri, au ca sursă de hrană căcatul să găsească centrul camerei (undeva sub locaţia unei lustre) şi să-l survoleze bezmetic.

Observaţi precizia cu care dobitoaca stă în cadru.  Dacă n-aş şti că ăsta e un fel de ritual de împerechere (nu, copii, muştele când fac asta nu se bat, se fut…), l-aş considera inutil şi aş râde în faţa evoluţiei (sau a creaţiei, depinde în care basm credeţi). Ţinând cont de latura futăcioasă a acţiunii, sunt foarte înţelegător. Deh, câte lucruri în lume nu se fac pentru dragoste (citiţi sex)?

Simpatizez cu înaripatele tembele. De fapt, mă simt mândru că le pot oferi camera mea ca să se poată „desfăşura” (cu condiţia ca eu să le filmez, să le pun pe YouTube şi să scriu un post pe blog despre asta).

Latura mai sinistră este că aceleaşi musculiţe, întâlnite în natură, sunt extrem de scârboase (nu că sexul muştelor de deasupra patului meu nu e). Aceste musculiţe sunt aceleaşi jigodii care se adună deasupra capului când te plimbi prin natură (nu prin parc, ci mai mult pe un câmp).

Nu mai sunt atât de sigur că v-aţi plimbat vreodată pe un câmp, dar poate ştiţi cum e să aveţi un roi de muşte bâzâind deasupra capului. Mereu îmi închipui că de departe arăt ca un mega-nespălat cu un roi de muşte după mine. Natura poate fi foarte ironică.

Dar adunând cele două elemente dezgustătoare: muştele bâzâind plus sex muscos, rezultă că toate substanţele rezultante actului sus-descris aterizează în podoaba capilară a ţintei de dedesubt. Deodată natura nu mai pare un lucru atât de minunat…

De fapt, matura este cât se poate de scârboasă. Dar o iubim cu toţii!

Mă duc să admir muştele. Dacă aveţi şi voi geamuri daschideţi-le şi lăsaţi muştele să se iubească. Asta înseamnă primăvara…

Vă las cu Jonathan Coulton şi un cântec despre primăvară…