Botezați Schimbarea – short story

Botezați Schimbarea

Capitolul 1 – Omul își alege problemele

În spatele perdelelor trase, orice om are dreptul la intimitate. Patima care se împrăștie pe așternutul alb, sunetul încleiat când se desprinde cauciucul plin cu tușul vieții, satisfacția când înfigi sulul în urnă. Da, votarea e ca dragostea.

Azi, 2459 de săteni, vajnici reprezentanți ai satului Bâlboaca, județul Mehedinți, s-au trezit cu noaptea în cap și s-au dus la vot, îmbrăcați cu hainele cele mai bune. 46% au votat cu vechiul primar, numit prin unanimitate un hoț împuțit – Fiodor Poarta.

Însă 54% l-au ales pe Claudio Onanis – străinul satului. Cel care a luat pământurile în asociație. Cel care a adus belșugul înapoi și pe care oamenii îl iubesc. Poate prea mult.

Când au aflat de veste, oamenii au ieșit pe uliță și au strigat de bucurie. Apoi s-au dus la crâșmă și s-au îmbătat, așa cum se îmbată lumea la țară, în România modernă. Bărbații cot la cot cu femeile.

Dar, când spiritele se șprițuiseră bine, s-a ivit o mică problemă mare găsită abil de un om mai răsărit. Noul primar, pupa-l-ar Dumnezeu, nu e creștin de-al nostru. E din Italia. Și în Italia „ăia-s Catolici, nu creștini ca noi.”

– Păi da, bre, zise un bărbat. Da’ și noi avem catolici. Nu la noi în sat. Da-n România ie.

– Da’ noi aicia suntem creștini. Ortodocsi. Că așa ne-a lăsat pe noi Dumnezeu, adăugă o altă voce, rostind sâsâit pe sub dinții lipsă.

– L-ați văzut careva pe la biserică? E păgând! Vă zic eu!

– Păi normal că nu merge la biserică, adaugă omul răsărit. El se închină la altfel de biserică. Ce să caute la noi?

– Ei, dacă vre’ să fie primarul nostru, ar face bine să se facă creștin ca noi, domnul Onanis. Noi suntem de două mii de ani așa, să se dea și el cu noi, încheie o femeie amețită. Căci doar o femeie matrafoxată poate încheia vreodată o discuție stârnită sub acoperișul unei bodegi.

Capitolul 2 – Planul bine făcut

Zis și făcut, a doua zi, în frunte cu popa, sătenii se adună în curtea casei parohiale. Concluzia acestui divan ad hoc, trasă bineînțeles de părinte, e că Onanis trebuie botezat.

– Dar nu-l putem obliga, îl corectă omul răsărit.

Mulțimea se încordă. Avea dreptate omul răsărit. Dar popa avea să aibă și mai multă.

– Mireni, se umflă el în pene. Mireni, nu vă îngrijorați. Sfintele canoane spun că în astfel de cazuri, preasfânta slujbă a botezului se poate săvârși oricum. Iar cel ce va deveni creștin poate deveni astfel și fără voia lui.

Se zice că o minciună crezută e pe jumătate adevăr. Și se zice bine. Iar să cari o cristelniță plină cu apă e o nimica toată, mai ales când ești beat și, de fapt, sunteți aproape o sută.

Capitolul 3 – Doamne apără și stropește

Un preot arată foarte caraghios când urcă pe acoperiș îmbrăcat în sutană. Dar nu e timp. Onanis e în primărie, sub țiglă, grinzi și chirpici. Sub popă și cristelniță. Sub cerul unui sat care-l vrea creștin.

Jos, pe pământul sfânt, sătenii se pitesc după colțuri. Câteva capete pândesc din boscheți, iar câțiva se așează pe băncile scumpe din fața clădirii. O răscoală pașnică.

Omul răsărit, complice perfect, îl așteaptă pe edil în locul ales. Inspiră. Conspiră. Iar popa de deasupra transpiră în focurile slujbei. Onanis iese. Răsăritul îl ține la vorbă și îl ademenește încet sub scări. Încet. Încet.

Popa isprăvește blagoslovirea, îl țintește pe străin și își face cruce cu limba în timp ce împinge cu ambele mâini cristelnița.

Încep să cadă picuri.

Încep să cadă șiroaie. Și cu un vâjâit teribil, cristelnița îi crapă țeasta celui ce-ar fi fost să fie cel mai bun primar al Bâlboacei de la atestarea sa istorică din 1970.

Capitolul 4 – A fost, n-a fost și ce va fi?

La slujba cea din urmă a străinului Onanis, babele îl bocesc de zor. În șoaptă, tocmai în spate, alte femei se întreabă de ce îi face slujbă dacă era Catolic. De ce nu l-au luat la închisoare pe părinte.

– A fost străinul creștin?

– A fost popa criminal?

– Unde-i omul răsărit să ne spună ce și cum?

– N-ai auzit? Înainte să moară, Onanis l-a făcut pe răsărit vice. Și zice în lege că în caz de moare primarul, rămâne vicele în loc.

– Da’ până la alegeri. Și-acuma sigur o să iasă iar Fiodor Poarta. Lua-l-ar dracu’ de hoț.

– Ei, lasă. Să trăiască domnu’ vice!

– Amin, încheie popa.

Anunțuri

Cum am rămas fără cartelă de RATB în 300 de cuvinte

Scurt exercițiu de imaginație nelimitată, în limita a 300 de cuvinte (astea nu se pun).

RATB-ul e un loc oribil pe care îl detest cu sinceritate. Autobuzele sunt bătrâne, călătorii sunt bătrâni și până și eu sunt bătrân când merg. Dar merită. Odată, un controlor mi-a furat cartela și l-am iertat.

Mergeam odată de nu știu unde până într-un alt loc. În autobuz, cald. În stație, controlori. Lângă mine, o doamnă. Nici tânără, nici bătrână, cu un chip senin și ochi albaștri, copleșitor de frumoasă și, totodată, iremediabil fără bilet.

Controlorul era singur. De aceeași vârstă cu doamna. Mic, înghesuit și obez. Etern insistent și cu fire băgăcioasă. Mi-a cerut biletul. Apoi ei. Așa a început circul. Doamna rămăsese cu cartela goală și, pentru asta, îi părea foarte rău.

Controlorul nu vroia să audă scuze. El vroia un bilet. El vroia să arate cât zel are el în exces. Dar, analizând atent plasticul verde, bărbatul s-a albit. Amandina Taină.

Cu obrajii înroșiți, bărbatul o privi sfios. Ea îi zâmbi încet. Știa de când l-a văzut, dar a așteptat cu tact momentul. Încercând să se ascundă de puținii oameni care priveau, dar mai ales de mine, bărbatul i-a șoptit.

„Pozele nu pot iubi.

Te port la mine în haină.

Te ador oricui ai fi,

Amandina Taină.”

Atunci am auzit-o vorbind. Autobuzul era deja oprit în altă stație, iar buzele ei roșcate s-au deschis la fel de sigur ca ușile pneumatice. Nici el nu se aștepta să-i audă glasul și tresări când cuvintele îl mângâiară. Ea avea o voce de copil nostalgic, ascuțită și moale în același timp. Genul de voce care poate face doi bărbați să tremure, unul pe interior, altul la exterior. Vocea care face un bărbat să se întoarcă și să fugă.

„Iubirea e cum vrei să fie.

Iubește-mă și nu voi ști.

Dintre iubire și iertare

N-am să te iert cât voi trăi.”

Audacitate

Audacitate – o poveste scurtuță

Alin e un student modest. Alin e un student mediocru. Și, ca toți studenții, lui Alin nu-i place să învețe. Pe o scară de la 1 la „Rahat”, voința lui Alin e o latrină. Așadar, Alin e un împătimit al cluburilor.

Venind din partea unui băiat care nu face niciodată primul pas și care nu a avut niciodată vreo inițiativă, ideea lui genială din acea seară, când se relaxau cu toții pe ritmurile bâțâitoare de muzică, a luat prin surprindere atât pe prietenii lui de distracție, dar și întreaga viață culturală din București.

Stai. Înainte să vă povestesc mai departe, probabil că ar trebui să menționez contextul în care lui Alin i-a venit această idee absolut magnifică. Poate așa, veți înțelege și mai bine de ce este ea atât de revoluționară.

Prin 2013, toamna, un anume băiat Sergiu, hipster incurabil, poet și oponent vehement al mersului în club, a fost obligat să meargă în club la balul lui de absolvire. Ei bine, Sergiu a găsit o metodă deșteaptă, și inerent hipsterească, de a protesta. S-a dus în club, și-a luat un Martini, s-a așezat ferm pe o canapea, și-a scos din geantă „Cartea cărților de poezie” a lui Păunescu și a început să citească.

Bineînțeles, toată lumea a început să tragă de el. Ba vroiau ca el să se ridice și să danseze, ba vroiau să lase cartea și doar atât. Unii râdeau și arătau cu degetul, alții priveau cu dezaprobare. Dar, surpriză! Gestul lui a atras atenție. Au apărut poze pe facebook cu el citind și, de acolo, s-a născut mai întâi o dezbatere pro-contra citit și cultură. Detestând atenția care i se acorda, Sergiu s-a retras în sihăstria Bibliotecii Naționale. De atunci nu s-a mai auzit nimic despre el, dar curentul pe care l-a lansat a făcut senzație.

În doar câteva luni, în fiecare club din București puteai găsi cel puțin trei oameni care citeau, la canapele diferite. Apoi câte zece laolaltă; străini care se întâlneau la fața locului, cu cartea în mână, și formau un fel de cenaclu literar sau cerc de lectură. Ei îi spuneau „club de cititori”. Când se întâlneau doi oameni care citeau aceeași carte, nu era neobișnuit să împartă impresii și sugestii bibliografice, urlând unul în urechea celuilalt.

Prin 2014, vara, au intrat în acțiune organizațiile culturale neguvernamentale, care au adus în cluburi mini-biblioteci ticsite cu volume de toate genurile, în principal literatură clasică pentru cititorii hardcore și literatură ușoară pentru noii inițiați care nu se pot concentra atât de bine pe muzica bubuindă din club. Adevărații campioni terminau un volum, cap-coadă, înainte să vină zorii și să se termine petrecerea.

Fenomenul a început să prindă și prin afară, dar fără mare succes. În schimb, la noi, lucrurile luau amploare ca într-un tăvălug. În 2016, inevitabil, s-a produs prima adunare completă involuntară. Toți oamenii din club stăteau așezați pe canapele și scaune, chiar și pe ringul de dans, și citeau. În acea noapte, 236 de oameni au dat un tur de forță și au terminat de citit „Frații Karamazov” a lui Dostoievski. Ironic, lucrul acesta s-a întâmplat în Kulturhaus.

Bineînțeles, până în 2017, vara, nu mai mergea nimeni în club ca să danseze. Toată lumea stătea pe jos, în lumina laserelor și a flash-urilor și citeau pe acompaniamenul unor DJ specializați pe lecture-trance sau bookstep. Ocazional, mai existau oameni care se ridicau, amorțiți, și făceau o pauză de la citit, întinzându-și preț de câteva secunde mâinile și picioarele pe ritmul piesei. Nu prea mult, însă. Dacă făceai pauze prea lungi, erai văzut ca un paria.

Ei bine, revenind la Alin și la ideea sa revoluționară, e de mirat cum nimeni, în cei aproape cinci ani de când fenomenul a luat amploare, nu s-a gândit la așa ceva. Pe la două și jumătate, după ce terminase prima carte, puțin amețit de la băutură și profitând de o mică defecțiune tehnică din cauza căreia s-a oprit muzica, Alin s-a întors către cei din jur și a rostit fraza care a făcut istorie:

–          Auzi? Hai să mergem să citim undeva unde e liniște și ne putem auzi unii cu alții!

Variile Speranţe

19 Martie 2011

Stăteam pe o bancă atunci când s-a întâmplat. Citeam o carte veche pe care o dezgropasem din bibliotecă – Ei sunt aici îi zicea. Nu o mai văzusem de când eram copil. E ironic, trebuie să recunosc; să citeşti o carte conspiraţionistă despre extratereştri tocmai în ziua în care ei vin pe Pământ. Chiar şi aşa, nimeni nu îşi închipuise vreodată cât de impresionant va fi acest eveniment. Până şi un vânt scăpat de Papă în timpul unei cuvântări transmise în direct la TV ar fi fost mai spectaculos. Au fost reacţii mai interesante când Facebook şi-a schimbat, întâmplător, aspectul.

Au apărut la orizont cu navele lor piramidale din aur şi au aterizat cu eleganţă pe gazonul din faţa Casei Poporului. După ce uşile cu aspect de sfincter metalic s-au deschis şi omuleţii cafenii cu ochi mari şi sticloşi, ca de vită, au intrat pe urmele iubitului conducător, lucrurile şi-au reluat cursul firesc.

Abia seara, la ştiri, s-a mai vorbit, în trecere, de venirea noilor speranţe. Ca de obicei, doar prezentatorilor le-a păsat. Mă rog, lor şi unui anume Lorin Fortuna, care a continuat să facă spume la gură timp de trei luni, până când a început să speculeze că până şi extratereştrii erau manipulaţi de o civilizaţie superioară şi malefică. Nimic nou la orizont.

Aşa cum au venit, aşa au fost uitaţi –  uşurel şi neinteresant.

~*~

Odată intraţi în camera unde dormeau parlamentarii, cafeniii au preluat puterea. Dolofanii începuseră să își facă griji – fie că fuseseră invadaţi de ţigani nervoşi, fie că mai venise încă cineva care să se arunce de la balcon.

Panica se instală imediat. Din câteva mişcări, oamenii de stat s-au adunat într-un colţ şi, înspăimântaţi, s-au luat în braţe şi au început să plângă. Omuleţii cafenii, desluşind într-o clipită graiul dobitoacelor terestre au început să vorbească să comunice.

– Venim în pace, uamenilor!

Atunci s-au produs primele descărcări spontane de vezică.

– V-am adus cu noi secretele guvernării succesuoase. De mâine, cu noi în frâul patriei, totul va merge funcţional pe deplin. Lumea nu se va mai plânge, afacerile vor înflori ca niciodată până acum şi viaţa pentru toată lumea va fi pretutindeni mai îmbunătăţită.

S-au auzit câteva urale confuze, ca niște nişte behăituri – lucru care nu i-a uimit pe vizitatori. Până la urmă, oamenii aceștia erau nişte fiinţe inferioare – nişte gândaci nițel mai deştepţi, care puteau fi striviţi în orice clipă cu o singură flexare a unei circumvoluţiuni supradezvoltate.

– Vă cerem decât un singur lucrul, oameni buni. Întotdeauna să respectaţi la noi seria de cerinţe vitale de comuniune. Ştim despre voi că aveţi un listă cu zece vorbe de înţelepciune pe care voi trebuie să le respectaţi întru stimă. Noi mai buni. Doar şapte kunvalh dăm.

Una: Să nu vă doriţi să conduceţi încă o dată din nou planeta în locul nostru.

Zwei: Să nu asupra noastră trageţi cu arme voastre. Imuni noi suntem şi răbdare puţină avem împotriva dobitoacelor.

Trii: Iubiţi între voi şi copii faceţi. Prosperitate aducem noi, în schimb doar cerem rămăşiţele mici de piele desprinsă de pe învelişul vostru. Vouă nu trebuie, noi imperiu clădim cu ele.

Patru: În fiecare zi zilnică, somn vă duceţi la capăt. Sănătate aduce pentru voi, valoare dă pielii voastre. Valoare voi, iubire noi.

Cincinic: Din cinci în cinci învârtiri în jurul stelei FXJ-9001, cinci din voi în spaţiu pleacă. Alegem voi pe ei pentru încrucişare cu alte specii dătătoare de bogăţii tegumentoase.

Şasă-kai: Mâncat nu la voi Pangasius. Mâncare divină este, numai otravă pentru oameni.

Şepte: Urât între voi nu mai. Rost război nu are. Război nu există de acum în față. Voi pace între voi, noi pace cu ceilalţi din cosmos.

Parlamentarii au răsuflat uşuraţi. Ideea că lucrurile se vor rezolva ca în filmele proaste, că deus ex machina există şi că viitorul sună într-adevăr bine îi făcea să fie fericiţi şi ghiduşi ca nişte şcolăriţe bărboase şi obeze.

– Un ultim lucru uitat noi. În oameni imaginari din cer, în Zumnedei nu credeţi mai voi. Nu există ei, spunem sigur noi.

– Poftim?, întrebă curios un nene care se ridică furibund din stiva de corpuri calde şi transpirate. Cum se poate aşa ceva? Cum puteţi spune că nu există?

– Călătorit prin univers milioane de – cum zice învârtiri în jurul soarelui vostru? Ani. Cercetat noi mult şi găsit nimic.

– Nu se poate! Dumnezeu prin voia Lui a dat cuvânt prin Biblie că ne iubeşte. Cine sunteţi voi să spuneţi că nu există?

– Garantat noi că nu e adevărat. Voi inventat la Doamne-Doamne aşa cum şi noi, acum milioane de generaţii inventat-am pe Fanglijara-Bunduc. Poveşti perpetuat fără voie. Nimeni nu gând când vorbea, uitată fu adevărul.

– Noi refuzăm aşa ceva!, se răsti bărbosul. Nu avem nevoie de nişte păgâni spaţiali să vină şi să se bage în treaba noastră. Totul merge bine aşa cum e, cine sunteţi voi să schimbaţi totul şi să ne minţiţi verde în faţă că bunul nostru Dumnezeu nu există?

Cafeniii s-au privit între ei preţ de o clipă şi și-au comunicat telepatic intenţiile. În secunda a doua, armele cu flux ionic au fost îndesate în beregatele dedublate ale târâturilor.

– Ultimă ofertă la noi este. Respectaţi dorinţă la noi şi lucrurile în lumea voastră bine vor merge. Nu cerem mult. Pe tavă dăm totul. Doar voi renunţaţi la iluzii şi piele-moartă la noi daţi. Simplu!

– Niciodat-!

Tiroida unui anume om, Varujan, fu spulberată de 50MW de putere ionică.

– Ultimă strigare! Răbdare la noi terminat. Noi control deplin luăm. Liberi voi este. Şapte reguli respectat voi. Interzis perpetuu credeţi în sfânt. Cine primul care încalcă înterdicţie, de zece mii de ori mai mulţi ca el omorâm. Cine nu respectă interdicţie, omorâm pe toată lumea! Înţeles? Mulţumim.

Senatorii priveau când spre capetele extratereştrilor, încreţite ca nişte stafide, când spre cadavrul care încă mai făcea gargară cu sânge şi se zbătea în spasme. Au zâmbit prietenos cu toţii şi au bătut palma.

Pământul, aşa cum era, nu mai era.

~*~

Omenirea a primit cu greu vestea că religia a fost interzisă. Nu le păsa cine era acum la putere şi că lumea era deodată un loc mult mai bun. Dacă nu puteau crede în basme, parcă nu puteau exista. Coloanele de fum de obiecte sfinte arse s-au zbătut pe cer săptămâni la rând. Specialiştii se îngrijorau că ar putea modifica atmosfera, dar noii conducători au clarificat nonșalant că puteau reface oricând aerul.

Totuşi, oricât de mult s-ar fi insistat asupra purificării religioase, nimic nu s-a putut rezolva fără puțină brutalitate. Die Neue Auschwitz a adunat în primele trei zile de la inaugurare cinci milioane de oameni încăpăţânaţi. În total s-au făcut cenușă vreo douăsprezece milioane. Conducătorii au spus că asta e un lucru bun, pentru că IQ-ul global crescuse cu 20 de puncte, iar averea pe cap de locuitor se dublase în urma reîmpărţirilor.

În scurtă vreme, lumea a uitat că a existat vreodată vreo zeitate sau vreun cult care să o slujească habotnic. Ne bucuram cu toții de noua viaţă fără stres şi singura noastră grijă era să generăm cât mai multă piele moartă.

Totul era numai lapte şi miere și rapăn uscat.

*~*

Dar românul e tot român şi credinţa lui în escrocherii e de neclintit. După ce isteria cu Die Neue Auscwitz s-a domolit şi toţi Anne Frank-ii troglodiţi au ieşit din ascunzători, s-a format o rezistenţă underground – Pro-Religia. Scopul lor era să păstreze învăţăturile creştine şi să le transmită din generaţie în generaţie. Ei vreau să relanseze creştinismul şi, odată ce puteau strânge destui adepţi, aveau de gând să răstoarne guvernarea cafeniu-stafidită, aducând Pământul înapoi în mâinile oamenilor normali.

Nimeni nu ştia cum reuşea Pro-Religia să rămână secretă. Toţi oamenii de rând erau conștienți de existenţa ei, dar, cumva, extratereştrii nu aflaseră niciodată. Se zvonea, cu o oarecare frică în voce, că forţele divine apărau rezistenţa şi că, într-o bună zi, Dumnezeu însuşi va interveni, alungând negura păgână.

Nimeni nu ştia când.

~*~

Într-o zi, în timp ce stăteam la coadă pentru recolta zilnică de piele moartă, am văzut în faţa mea un tânăr cam ciudat. Era îmbrăcat în negru şi stătea puțin cocoşat. Vestonul lui elegant îi acoperea cămaşa călcată în grabă, iar la gât îi strălucea un lanţ fin de argint.

M-am bucurat să văd pe cineva la o vârstă atât de fragedă purtând asemenea haine. De fapt, nu mai văzusem un astfel de tânăr de… de când… demult.

Nu mi-a trebuit mult ca să îmi dau seama că era ceva în neregulă. În ciuda vestimentaţiei impresionante, tipul se purta cam bizar. Şoptea în continuu, făcea semne ciudate din mâna dreaptă şi îşi dădea ochii peste cap.

Am făcut doi paşi în spate şi m-am blocat. T-ul mare din argint de la gât, relicva aia culturală căpătată de cine-ştie-unde, crucifixul ăla blestemat strălucea chior în soare, ca şi cum lumina se ferea să îl arate lumii.

Dar era prea târziu. Junele a început să blagoslovească în stânga şi în dreapta şi, ca să se înlăture orice urmă de speranţă, câteva femei care îşi păstraseră genetic spiritul habotnic s-au aruncat în genunchi şi au început să bocească de fericire.

Într-o bătaie de pleoapă, cerul se umplu cu trei nave extraterestre, care zămisliră un muget metalic de nesuportat. Mulţimea a căzut moartă.

În nici treizeci de secunde, toate fiinţele umane de pe planetă erau moarte. Liniştea a căzut pe Pământ pentru totdeauna.

~*~

Addenda

Există o poveste, pe care copiii Zladesieni o spun în jurul focului plasmatic de adunătură, despre o planetă de la jumătatea interioară a braţului Orion – Cyngus, din Calea Lactee, unde dacă stai noaptea în linişte deplină, poţi auzi zgomote ca de rostogolire de sub pământ şi un cor de voci ca de stafie care vuiesc la nesfârşit „Quod Erat Demonstrandum” – numele unui mare erou căzut în luptă.

12 aprilie 2011

O poveste care seamănă cu asta :

The Senneela Cure by J.T. Heyman

Legenda dintre ape

O poveste mai veche, dar întotdeauna importantă pentru mine.

Legenda dintre ape

De Radu Nantu

 

 

Visare

Totul a început cu un vis. Se făcea că Vlăduţ era în părculeţul din faţa blocului şi privea cum blocurile prăfuite se înălţau ameninţător şi se curbau înspre cer. De undeva din văzduh se iveau toate jucăriile sale; maşinuţele, soldăţeii, pistoalele cu bile, casetele cu jocuri video treceau prin faţa lui Vlăduţ şi apoi dispăreau deasupra unuia dintre blocuri. Adunându-şi toate puterile, micul Vlăduţ îşi făcu avânt şi, ţinându-şi respiraţia, sări sus – sus de tot şi pluti preţ de câteva clipe în jurul salciei din părculeţ. Căzând ca o pană, Vlăduţ atinse pământul şi îşi făcu vânt şi mai sus, reuşind să vadă, răsărind peste marginea blocului unde locuia, munţii. A treia oară îndrăzni să aterizeze printre antenele încovoiate de pe bloc. Într-un mănunchi contorsionat de fiare stânse cu grijă ca să sporească semnalul, Vlăduţ zări, ca în fiecare dimineaţă, cufărul vechi al străbunicii. Se apropie tacticos şi prinse cu fermitate sârmele, dar înainte să poată deschide capacul cufărului, Vlăduţ se evaporă, lăsând în urmă un „cucurigu” difuz.

Dimineaţă

În camera cu pereţi albaştri, ceasul Mickey Mouse îmbrăcat în haine de fanfară cucurigeşte de zor. De sub pilotă, Vlăduţ scoate o mână şi apasă pe înfloritura de pe cascheta lui Mickey, făcându-l pe şoarece să scoată un „Good morning!” electronic la fel de stâlcit ca imitaţia de cocoş de mai înainte. Vlăduţ se ridică încet şi îşi târâie adormit picioarele până lângă biroul lui ros şi peticit cu abţibilduri. Ia de pe jos ghiozdanul şi îl scutură de caiete şi cărţi, lăsându-le să se împrăştie pe podea.

Vlăduţ cască ochii nedumerit. Putea să jure că aseară lăsase jucăriile pe birou. Ţinea minte perfect că aranjase maşinuţele după calitatea fiecăreia şi că sortase soldăţeii după culori în punguţe. Acum pe birou erau doar telefonul mobil, GameBoy-ul, MP3 player-ul şi nişte cărţi de joc. Deşi erau lucrurile lui, Vlăduţ nu-şi putea aduce aminte de cât timp le avea pe fiecare. Îl supăra faptul că, deşi ţinea întotdeauna minte de unde şi de la cine are un lucru, provenienţa lucrurilor de pe birou îi era neclară.

Sacoşa cu jucării de sub birou era încă acolo. Crezând că pusese toate jucăriile în sacoşă, Vlăduţ mai răscoli prin sertarele din cameră. Reuşeşte într-un final să umple cu vârf sacoşa. Ia un marker şi scrie „Vlad Bulai – clasa a VI-a D” şi aşează cu grijă sacoşa în ghiozdan. Se uită la ceasul mare şi cauciucat de la mână. E nouă treizeci. La zece începe.

Îşi pune repede blugii şi tricoul cu Metallica, ia ghiozdanul în spate şi iese pe hol. Începe să se încalţe. Mama scoate capul pe uşa de la bucătărie.

–         Nu vii să mănânci?

–         Nu, nu mai am timp.

–         Da ce-i cu ghiozdanul ăla? Parcă ziceai că nu mai eşti de vârsta Pokemon.

–         Da, ştiu, da azi facem o chestie şi donăm jucării la casa de copii şi m-am gândit să-l dau şi pe el.

–         Păi le-ai luat şi pe alea de pe birou?

–         Le-ai luat tu?

–         Nu. De ce să le iau?

–         Cred că sunt şi alea. Nu mai ţin minte dacă le-am pus în ghiozdan sau nu. Credeam că le-am lăsat aseară pe birou dar nu erau acolo. Nu ştiu ce-am făcut cu ele.

Mama începe să râdă.

–         Halal mai eşti. Termini clasa a şasea şi ţi-ai uita şi capul dacă nu l-ai avea…

–         Lipit. Ştiu. Te-am întrebat şi eu… Am plecat. Pa!

–         Ai grijă.

Vlăduţ iese din casă şi se îndreaptă spre locul întâlnirii. Mergând pe stradă, simţea cât de ridicol e să ai tricou cu tot soiul de draci şi ghiozdan cu Pokemon în spate.

O faptă bună şi una rea

Vlăduţ ajunge alergând în faţa Casei de Copii. Întârziase în maniera sa clasică, dar reuşi să ajungă din urmă grupul înainte ca aceştia să intre înăuntru. În camera unde erau primiţi, copii stăteau despărţiţi ca două tabere de soldaţi. De o parte a camerei erau copiii de clasa a şasea, fiecare cu punguţa lui cu jucării. Simţeau cu toţii o jenă profundă ascultând discursul comunist al dirigintei şi încercau, care-mai-de-care să-şi afunde privirile în podea. Ar fi dat orice din lume să scape odată de baba care ieşea la pensie şi să aibă o dirigintă mai tânără şi mai dezgheţată care să nu-i facă de ruşine în şcoală obligându-i să poarte uniformă. În centru erau cele două doamne: diriginta care nu mai tăcea din gură despre cum ea coordonează o activitate care face umanitatea mai umană şi mai civilizată şi cealaltă doamnă, îngrijitoare sau ce-o mai fi fost, care spera şi ea, la fel ca toată lumea ca băbăciunea să termine mai repede.

De partea celalată a camerei erau copii de la casa de copiii. Vlăduţ mustăcea de fiecare dată când se gândea la „copiii de la casa de copii”, dar, având conştiinţa că nu e bine să râzi şi ştiind că Diriginta ar tăia în carne vie dacă ar observa vreo abatere.

-Sărmanii copii, ce vină au ei că sunt la casa de copii? Măcar le facem o bucurie cu jucăriile, îşi spuse în minte Vlăduţ.

Încercând să-şi ascundă rânjetul, îngenunche şi deschise ghiozdanul. În pungă nu era nici urmă de jucăriile lipsă.

La o singură chemare, cele două femei se retraseră, iar copiii tăvăliră unii pe alţii în schimbul fericit al jucăriilor. După ce fiecare îşi făcuse treaba, doamnele îi îndemnară să îşi mulţumească în cor şi apoi, la fel de repede cum începuse, totul se termină.

Vlăduţ ieşi în curte şi reuşi să dea de Alin şi Mircea.

-Ai ajuns şi tu, mă? Întrebă glumeţ Mircea.

-Am ajuns, am ajuns.

-Voi ce le-aţi dat, că eu n-am mai avut decât nişte vechituri, spuse Alin. Restu’ le-am lăsat lu’ frate-miu.

-Eu le-am adus tot, se lăudă Mircea. Mi-a pus maică-mea tot ce aveam într-o cutie. Nici nu m-am uitat la ce era acolo. Şi aşa nu m-am mai jucat cu vreo jucărie de când eram într-a patra.

-Eu am mai păstrat câteva chestii; nişte maşinuţe şi nişte casete cu jocuri. Da nu cred că am adus tot.

-Adică? Întrebară ceilalţi.

-Aţi păţit vreodată să vă dispară jucării? Aşa din senin.

-Mie mi le lua mama şi i le dădea lu’ văr-miu sau lu’ băiatu’ lu’ vecina.

-Nu ştiu. Eu aseară am lăsat nişte jucării pe birou şi azi dimineaţă nu mai erau acolo. De fapt, nici nu mai ştiu dacă l-am lăsat sau dacă am visat că le-am lăsat.

Alin şi Mircea încep să râdă cu poftă.

-Ce aveţi mă?

-Auzi, mă. Nu-ţi mai freca maimuţa. N-ai auzit ce ne-a zis profa de religie, că dacă facem păcatu’ orbim şi ne pierdem minţile şi nu ne mai primeşte doamne-doamne în rai.

-„Ha, Ha”, ce glume aveţi în program. Ce faceţi? Mai staţi pe afară? Sau mergem acasă şi băgăm un Counter?

-Auzi la el, Counter! Râse Alin. Hai să facem un Red Alert.

-Lasă-l mă cu Red Alert, zise Mircea. Ştii că e varză. Facem de un raid în WOW?

-WOW. Da, WOW vreau, se bucură Vlăduţ.

Diriginta ieşi în curte şi începu să ţipe ceva indescifrabil. Copiii se adunară în jurul ei. Vroia să îi facă pe copii să se joace împreună. Copii, de o parte şi de alta, crâcniră dar, fiind obligaţi, se prinseră la un joc de „Ţară-Ţară, Vrem Ostaşi”.

Vlăduţ rezistă câteva ture, dar, uitând să se ducă la baie de dimineaţă, se retrage pentru câteva minute. Mircea şi Alin îşi dau ghionturi, hăhăind spre Vlăduţ ca nu cumva să fie tentat să „facă păcatul”.

Intră în clădirea goală şi, fiindu-i ruşine să întrebe unde e toaleta, începe să caute în stânga şi în dreapta. Rătăceşte pe holuri, printre dulăpioarele copiilor şi bagă capul pe uşă în stânga şi în dreapta. Nici urmă de vreo baie.

Reuşeşte, în schimb, să găsească sala unde fuseseră primiţi. Crăpând uşa, care scârţâi scurt şi ascuţit, Vlăduţ privi înăuntru. Spera să dea peste îngrijitoarea de acolo şi să o întrebe.

În cameră era linişte, iar sacoşele cu jucării rămăseseră lângă soba de pe care nimeni nu mai ştersese praful de astă iarnă. Vlăduţ zări pe cineva aplecat peste sacoşe şi se apropie ruşinat. Păşind ca o pisică, văzu cum persoana aplecată scormonea prin sacoşe şi lua câte o jucărie – două pe care le băga în buzunar. Persoana ajunse la ghiozdanul lui Vlăduţ şi îl deschise cu mâinile sale înnegrite şi aspre.

-Nu vă supăraţi. Unde e baia?

Lumea stătu

Persoana se întoarse surprinsă. Dinţii strâmbi şi galbeni rânjiră, iar barba lungă şi albă, de boschetar bătrân, se încovoie odată cu sprâncenele. Mâinile aspre se ridicară în aer, iar Vlăduţ încremeni. Copilul îşi închise ochii şi scoase un ţipăt ascuţit, de fetiţă.

Ţipă aşa ore în şir, sau aşa i se păru. Nu simţi nimic. Bătrânul poate chiar nu era acolo şi profesoara de religie chiar avea dreptate. Îşi luă inima în dinţi şi deschise ochii. Priveliştea i se păru familiară. În zare se vedea Ceahlăul, iar blocurile din jur se curbau prăfuite spre cer. Vlăduţ îşi aminti de visul de aseară.

Era pe blocul cu antene şi privea peste margine. Se întoarse cu spatele şi, aşa cum i se părea şi normal, cufărul bunicii cu regele Ferdinand era ascuns printre antenele îndoite. În faţa lui, ca un paznic, stătea bătrânul boschetar. Îl privea pe Vlăduţ într-un mod ciudat: cumva între furie şi mulţumire.

– Cine eşti? întrebă speriat copilul.

– Mă bucur că întrebi, răspunse răguşit bătrânul. Mi se spune Moju’ Cărilă. Sau Moş Cărilă, pentru tine, că eşti de la oraş.

Vlăduţ ridică din sprâncene.

– Normal că n-ai auzit de mine, normal! spuse exasperat moşul. De Moş Nicolae ai auzit? De Moş Crăciun, de Moş Ene, ai auzit?

Vlăduţ dă din cap că da.

– De Moş Iepurilă? De Moş Gerilă? De Moş Martin, de Moş Bărbuţă ai auzit?

Vlăduţ dă din nou din cap.

– Să vedem. O mai fi vreo unul?

– Moş Pit?

– Hai! Nu fă pe deşteptul cu mine că nu mai primeşti nimic. După ce că am ajuns cel mai obscur, mai fac şi toţi puţoii mişto de mine.

– Tu eşti frate cu toţi ăştia?

– Da. Noi suntem fraţii darnici. Noi aducem tuturor de toate.

– Şi tu ce aduci?

– Da. Acum trebuie să-ţi şi explic. Eu sunt Moş Cărilă. Eu sunt moşul care trece pe la copiii care „se schimbă”. Să nu te sperii dacă devii mai păros; ăsta e un dar de-al meu. În acelaşi timp, eu vin şi vă iau jucăriile şi vi le înlocuiesc cu celelalte jucării, pentru când sunteţi mari.

– Ne iei jucăriile? Ce mai moş…

– Vi le schimb, ingratule. Te plângeai azi că nu-ţi mai găseai lucrurile pe birou. Păi cine crezi că ţi-a lăsat telefonul, GameBoy-ul şi MP3-ul? Eu, normal, dar nu cumva să-mi mulţumeşti!

– Tu mi-ai lăsat alea?

– Da, eu. Dar acum stai să-ţi povestesc partea cealaltă. Regula mea e aşa. Dacă vreun copil reuşeşte să mă vadă, atunci el poate să-şi negocieze ce jucării dă Moşului şi ce jucării primeşte.

– Adică pot să-mi iau înapoi din jucării?

– Da. Dacă vrei să le păstrezi. Poţi să faci ce vrei.

Bătrânul pocni din degete şi între cei doi apărură biroul plin cu jucării şi ghiozdanul.

– Fă-ţi două grămăjoare cu ce păstrezi şi cu ce dai. După aia discutăm ce vrei în schimb.

Vlăduţ se apucă de treabă. Puse de o parte un BMW negru pe care i-l luase Tata într-o zi fără niciun motiv şi fără să-i fi cerut. Maşinuţa cu faruri „ascunse” adusă de Mama când se întorsese prima oară din Italia. Păstrase barca teleghidată pe care i-o dăruise Tataia cu ceva vreme înainte să se ducă. Caseta cu Super Mario pe care o găsise în dulap cu câteva săptămâni înainte de Paşte. Cubul Rubik cumpărat de Mama într-o seară când se dusese după pâine. Robotul Optimul Prime pe care i-l luase soră-sa de ziua lui. Cutia cu Lego adunat peste ani şi câteva lasere şi motoraşe din jucării stricate care încă îl mai fascinau. Pe acestea le puse în mormanul de păstrat.

Restul jucăriilor le lăsă într-un morman mare. Ghiozdanul, portofelul, cartonaşele şi figurinele cu Pokemon le aruncă fără să ezite. Surprizele cu fotbalişti şi maşini, soldăţeii, jucăriile din ouăle Kinder, pistoalele cu bile, tuburile cu cornete şi alte prostii, pe toate le aruncă.

– Am terminat.

– Foarte bine. Eşti sigur că vrei să le păstrezi doar pe alea?

– Da.

– Acum poţi să-mi ceri cinci lucruri pe care le vrei ca „om mare”.

– Cinci?

– Da. Cinci. Câte ai vrea să-ţi dau pentru grămada aia de vechituri? De fapt, mai ai doar unul. Deja ţi-am dat telefonul, MP3-ul, cărţile şi GameBoy-ul. La ce ţi-o trebui ţie GameBoy la vârsta asta…

– Bine. Atunci mai vreau un PSP…

– Mă, băiatule. Eu te sfătuiesc să ceri un lucru de om mare… Şi aşa ţi-ai luat numai lucruri de copil până acum. Uite, îţi dau un laptop. O să ai nevoie de el mai încolo, prin liceu…

– Nu ştiu.

– Mai gândeşte-te. Poate vrei să ai o maşină când faci optişpe ani? Să ştii că am avut pramatii care mi-au cerut iahturi şi vile prin străinătate. Dacă te tentează, se poate aranja.

– Nu ştiu. Nu se poate să-mi păstrez o alegere pentru mai încolo?

– Uită-te la mine. Ce sunt eu? Cont în bancă? Singura ta şansă ca să mă mai vezi e să mă prinzi când vin pe la copiii tăi. Acum e acum!

– Atunci să ştii că nu vreau niciun laptop şi nicio maşină. Nu vreau niciun iaht şi niciun nimic. Nu mai vreau nimic de om mare. Lasă-mi ce mi-ai dat până acum şi dacă vrei să-mi consum toate dorinţele, dă-mi PSP-ul şi gata. Tu nu vezi că un copil n-are ce lucruri de om mare să-şi dorească? Tu nu vezi că pe oamenii mari nu-i mai bucură nimic?

– Fie cum vrei tu. Să nu mi te plângi mai încolo, domnule moralist. Acum ia-ţi ce e al tău şi du-te. Fii copil cât mai poţi.

– Moş Cărilă, să ştii că o să te aştept pe la copiii mei când o să-i am.

– Nu-ţi fă griji. N-ai să mai ţii minte afacerea noastră. Aşa e mersul lucrurilor.

Moşul Cărilă luă mormanul cu jucării de aruncat şi îl îndesă în cufărul bunicii. Îndoi la loc antenele şi apoi se uită înapoi spre Vlăduţ. Îl salută, trecând cu mâna-i aspră prin aerul cald, şi dispăru.

Înapoi acasă

Vlăduţ se găseşte înapoi la casa de copii. Iese afară şi-i găseşte pe ceilalţi jucând acum Prinsa. Apucă să intre şi el în joc, bineînţeles după ce Alin şi Mircea râd puţin de el şi de lipsa sa prea lungă. Fiind cu gândul în altă parte, Vlăduţ mai stă cele două ore jucându-se cu copiii şi ajunge acasă fără să-şi mai amintească.

Restul zilei şi-l petrece, ca de obicei, la calculator jucând WOW cu băieţii. Nu e mai deloc atent la joc şi stă cu ochii mai mult pe telefon, pe MP3, pe GameBoy, PSP, şi pe cărţi.

-Vlăduţ! Hai, mamă, la masă. E a treia oară când te strig. Ce e cu tine?

-A! Eram cu căştile pe cap, atent la joc. Scuze…

Seara, în pat, mutrele oamenilor de la TV păreau că se transformă în feţe de oameni cu barbă albă. Mâinile lui păreau că-i sunt aspre şi negre. Istovit, Vlăduţ se chinuie să se uite până la capăt la un documentar despre somn, dar, ca de obicei, nu reuşeşte. Doarme cu burta în sus, parcă ar fi căzut din avion.

Somnul dulce

Visele lui Vlăduţ încep toate la fel. Se vede pe el dormind în pat şi cum, la un moment dat, începe să leviteze şi să se-nvârtă în jurul camerei ca un titirez. Se învârte atât de repede, ca o rolă de film în proiector, şi visul începe.

Se face că Vlăduţ stă în părculeţul din faţa blocului. Afară e seară şi abia a plouat. Salcia miroase a praf umed şi cerul e roşu. Blocurile se ridică sus – sus de tot şi se curbează spre cer.

Vlăduţ sare şi, ţinându-şi respiraţia reuşeşte să plutească. Mai întâi abia reuşeşte să se ridice deasupra salciei, dar cu fiecare atingere a pământului sare mai sus – şi mai sus, până reuşeşte să vadă munţii şi aterizează pe bloc.

Cufărul bunicii e tot acolo, protejat de sârmele îndoite care aduceau odinioară bucurie în case. Se apropie de ele şi încearcă să le desfacă. Deşi ştia că nu o să reuşească, totuşi avea senzaţia că înăuntru avea să găsească ceva.

Lăsându-se păgubaş, Vlăduţ se aşeză pe marginea blocului şi privi spre apus. Îşi aminti prima dată când avuse visul ăsta. Era ziua lui şi făcea trei ani. Primise multe jucării şi nu ştia pe care o iubeşte mai mult. Avându-le cu el în vis, le ascunse în cufărul acela ca să se poată juca şi noaptea cu ele.

Ţinea minte foarte bine. Totul începuse cu un vis.